A trecut un an de la plecarea la Ceruri a Părintelui Roman Braga, martir al temniţelor comuniste şi mărturisitor al lui Hristos, basarabeanul din Condriţa ajuns duhovnic al unei mănăstiri ortodoxe din Statele Unite. Oferim mai jos două interviuri şi o filmare cu Părintele, precum şi mai multe fotografii de la înmormantarea sa. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Părintele Roman Braga: „La «Canal», l-am avut duhovnic pe părintele Ev­ghe­nie, tot un om simplu. El m-a determinat să mă fac călugăr. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia «Scara» Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau la el preoţii şi călugării catolici. Toţi îl admirau. Nu avea lecturi, dar recita pe Sfinţii Părinţi.

Avea o memorie extraordinară. El m-a influen­ţat cel mai mult. La un moment dat, mi-a spus: «Să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop».

Ca orice om, atunci când am ajuns în închisoa­re, m-am întrebat şi eu, în anumite momente grele: «De ce, Doamne? De ce eu?». Eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: «De ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!». Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost. Iar rostul acesta mi l-am lămurit în timpul celei de-a doua încarcerări (am fost închis de două ori). Atunci am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte un an sau doi, singuri în celule, pentru că voiau ca ei să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani de închisoare niciun deţinut politic n-a văzut hârtie, creion sau carte. Ăsta era «tratamentul inte­lec­tua­lilor»…

Pe cei de drept comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste, dar nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic! În final, asta a fost foarte bine, pentru că, în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că doreau, ne-au întors către noi înşine, ca să ne punem întrebarea: «Ce suntem noi?». Pentru că vă spun: când stai între cei patru pereţi ai celulei şi nu ai niciun orizont, nicio perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi. Trebuie să te întorci, să te duci undeva!

Acolo am descoperit infinitul din noi… Am descoperit că per­soa­na umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu – a suflat asupra sa şi i-a dat Dintrânsul ceva care nu moa­re niciodată. Că adâncul din noi, care este – după Sfinţii Părinţi – şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este un loc căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare, timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorasem cândva: «Voi sunteţi biserica Dumne­zeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi».

Atunci am înţe­les de ce Mântuitorul a spus: «Îm­părăţia lui Dumnezeu este în voi». Dumnezeu nu este material sau spaţial, să Îl plasez într-un colţ, undeva. Ca să-L găsim, trebuie să ne întoarcem înlăuntru, să explorăm universul din noi. Asta este o experienţă care trebuie făcută. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: «Ieşirea din tine este ieşirea din Paradis». Este o aventură mare şi singură în viaţa omu­lui. Este ceva extraordinar înăun­trul nostru, Dumnezeu este acolo!”

Extras din interviul Pr. ROMAN BRAGA – „Dumnezeu ne-a trimis în Occident ca să deschidem porţile bisericii”

Roman Braga – Împreună cu obştea maicilor de la Rives Junction, Michigan, SUA

“Viaţa întreagă e o Liturghie când ai sentimentul existenţei lui Dumnezeu”

Interviu realizat în anul 2012

Reprezentanta publicaţiei Wonder a vizitat Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Rives Junction, statul Michigan, pentru a-l intervieva pe pr. Roman Braga, care s-a născut şi a slujit în România, sub regimul comunist. Mulţumim părintelui şi soborului maicilor pentru acest interviu.

– Părinte, vorbiţi-ne pentru început despre stilul monahal de vieţuire.

– O întrebare bună. Mai înainte de a vă răspunde este însă necesar să cunoaşteţi particularităţile culturale ale vremurilor în perioada tinereţii mele – anii ’20-’50. Cred că poporul român a avut întotdeauna înclinaţii către un stil monahal de vieţuire, acest fel de trai nefiind exclusiv caracteristic spaţiului mănăstiresc. Când Mântuitorul predica: „…dacă iubeşti pe mama ta sau pe tatăl tău mai mult decât pe Mine, atunci nu eşti vrednic de mine…” sau „… dacă nu îţi iei crucea ta şi nu mă urmezi, nu eşti vrednic de Mine…” (Luca, 14.26-27), aceasta nu era o adresare către monahi, căci nu existau în acele vremuri. Aici Iisus Hristos se adresa tuturor oamenilor, celor necăsătoriţi, cât şi celor căsătoriţi. Astfel, într-un fel, cu privire la virtuţi, nu se fac diferenţe între călugări şi ceilalţi. Toţi suntem chemaţi la împlinirea acestora. Iată un exemplu: cei care doresc să îşi închine viaţa Mântuitorului şi Bisericii alegând mântuirea prin monahism pot fi puşi în situaţia de a se împotrivi dorinţei părinţilor, care îi vad trăind o viaţă lumească. Însă trebuie să ne amintim că Dumnezeu are întâietate pentru noi, părinţii şi familia ocupând un loc secundar.

Mai întâi trebuie să Îl urmăm pe Dumnezeu pentru că este Tatăl nostru, al tuturor – urmare ce reprezintă chiar un element monastic. Abstinenţa, de asemenea, nu este rezervată doar monahilor. Cei mai mulţi oameni căsătoriţi şi în general laicii practică mai mult abstinenţa decât celibatarii sau monahii, prin aceasta înţelegându-se abţinerea de la anumite mâncăruri, de la băuturi alcoolice şi altele. Şi în cultura americană se poate regăsi aceeaşi abstinenţă, însă doar în condiţiile unor restricţii medicale.

Dumnezeu ne îndeamnă la abţineri, pentru a ne feri sau a ne elibera de dominaţia lucrurilor materiale şi trecătoare. Acest ataşament material împiedică evoluţia personală. Desfrânarea, dependenţa de droguri, de alcool, fumatul sau mâncarea în exces înrobesc omul, răpindu-i libertatea. Dumnezeu, însă, îl vrea liber, după propria Sa asemănare, aşa cum l-a creat: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…”(Facerea 1.26)

Aşadar virtuţile sunt asemenea pentru cei căsătoriţi, cât şi pentru monahi, singura diferenţă stând în faptul că monahii se retrag în aceste comunităţi mănăstireşti pentru că doresc să îşi închine vieţile lui Dumnezeu, liberi de obligaţii sociale. Călugării nu se căsătoresc, însă depun un alt jurământ: al castităţii şi al sărăciei, motivaţia stând în dorinţa de a nu fi legaţi de posesiuni. Ei nu deţin proprietăţi şi nimic altceva în afara obiectelor de uz personal. În mănăstiri, însăşi ţinuta este aparte – haine şi veşminte lungi, ei fiind consideraţi oastea lui Hristos.

Chiar în această perioadă se desfăşoară în mănăstirea noastră Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America. Sfântul Sinod este compus din episcopi, aleşi de către Biserică din rândul monahilor. Jurământul supunerii face de asemenea parte din jurămintele depuse de monahi, deci orice însărcinare trebuie împlinită. Dacă monahul este trimis să pună bazele unei mănăstiri, acesta va face ascultare. Cum nu deţine o casă sau alte posesiuni, îşi va împacheta un simplu bagaj şi va pleca de îndată ce primeşte însărcinarea.

Aceasta este ceea ce se poate numi „călugăria manifestată”, pentru care este necesară o anumită chemare. Mai există şi opţiunea disponibilă oricui, de a urma calea virtuţilor: a abstinenţei, a renunţării la voia proprie, a acceptării şi purtării propriei cruci şi a tuturor celorlalte virtuţi care sunt comune atât celor din lume, cât şi monahilor. Pe scurt, destinaţia este aceeaşi, pentru cei căsătoriţi şi pentru cei dedicaţi călugăriei.

Căsătoria nu este nici ea o lucrare uşoară. Este nevoie de multă asceză şi în familie. De exemplu, dacă cineva are trei, patru sau cinci copii, se poate întâmpla ca părintele să nu mănânce pentru a le lăsa acestora mai mult, exersând astfel sacrificiul pentru alţii.

Pe teritoriul României, o ţară mică de mărimea statului Ohio sunt ridicate aproape 500 de mănăstiri, dintotdeauna vieţuind în ţara noastră mulţi monahi şi multe monahii. Aceştia nu sunt restricţionaţi, pot fi văzuţi mergând cu diverse treburi în afara mănăstirilor, chiar şi în magazine sau în pieţe. Se poate spune, deci, revenind la discuţia despre monahism, că măsura în care oamenii aleg să îşi dedice astfel viaţa ţine de cultura ţării, dar şi de felul în care fiecare primeşte chemarea Evangheliei.

– Puteţi să ne spuneţi ce anume v-a determinat să vă îndreptaţi către viaţa monahală?

– Nu m-am dedicat mănăstirii cât am fost tânăr. Am fost închis de două ori, iar după prima perioadă de închisoare am devenit călugăr, pentru că atunci m-am mai maturizat. Experienţa suferinţei te pune pe gânduri. Eram atunci profesor la un liceu din Bucureşti. Eram suficient de matur cât să înţeleg unele lucruri şi să mă întreb de ce nu mă căsătorisem până la 30 de ani sau dacă ar trebui să mă mai căsătoresc. În închisoare mi s-a oferit exact răgazul să mă gândesc mai bine la cele doua opţiuni: căsătoria şi familia sau viaţa monahală. Am decis călugăria.

În adolescenţă am cunoscut viaţa din mănăstire urmând Seminarul de la Cernica din Bucureşti şi mi-a plăcut foarte mult, devenind pentru mine un stil de viaţă natural.

– Spuneţi-ne cum era viaţa de creştin în timpul regimului comunist.

– Ca creştin erau necesare multe compromisuri. De exemplu, dacă aveai copii, la şcoală li se spunea că nu există Dumnezeu, că nu trebuie să se roage, să poarte o cruce la gât sau să nu meargă la biserică.

Totuşi copiii mergeau acasă, iar bunica se ruga împreună cu ei şi îşi făceau semnul crucii. Păstram viaţa creştină în interiorul familiei, pentru că nimic nu se putea exterioriza din cauza interdicţiilor.

– Ce s-a întâmplat cu bisericile şi mănăstirile în regimul comunist?

– Bisericile erau tolerate, din moment ce România era o ţară predominant ortodoxă. Biserica era foarte puternică, iar regimul comunist nu dorea să rişte nimic. Cu toate acestea, însă, o parte din mănăstiri au fost închise, celelalte fiind declarate monumente istorice. Astfel, regimul comunist a transformat mănăstirile în muzee, păstrându-se câţiva vieţuitori în rolul de ghizi sau pentru întreţinerea bibliotecilor, arhivelor şi a spaţiilor de vizitare. În acest mod, bisericile mănăstirilor au reuşit să rămână deschise şi funcţionale.

Cum din toate mănăstirile, în urma decretului guvernului comunist nr. 410 au fost alungaţi toţi călugării şi călugăriţele mai tineri de 50 de ani, pentru a fi angajaţi în muncă în slujba statului, monahii rămaşi în mănăstirile-muzeu au păstrat rânduiala liturgică, ţinând toate slujbele obişnuite. Aceştia au reuşit să supravieţuiască din mila credincioşilor, care au continuat să participe la slujbele din mănăstiri. Comuniştii nu puteau controla acest fapt, nefiind dealtfel atât de interesaţi în urmărirea oamenilor simpli. Preocupările lor vizau mult mai mult categoria socială a intelectualilor, pentru că aceştia erau formatori de opinie şi lideri de grupuri.

Biserica romano-catolică a fost şi ea persecutată în mare măsură de către regimul comunist. Populaţia ortodoxă având un procent de 90%, măsurile luate în mănăstiri s-au rezumat la îndepărtarea monahilor tineri, iar cei vârstnici au menţinut o vieţuire minimală şi slujirile bisericeşti; în acest timp, bisericii catolice i s-au confiscat proprietăţile şi a fost marginalizată, fiind minoritară şi aparţinând celor de alte naţionalităţi.

“Într-un fel, eram fericiţi în închisoare”

– Ce impact au avut asupra vieţii dumneavoastră spirituale zbaterile personale împotriva guvernului comunist?

– Comuniştii nu puteau controla interiorul uman, însă mai ales pentru un călugăr, un preot sau un creştin exprimarea şi exteriorizarea erau imposibile. Acelaşi lucru era valabil şi pentru intelectuali în general.

Nu toţi intelectualii erau integraţi în sistemul comunist, în scopul supravieţuirii fiind forţaţi la o viaţă dublă şi nevoiţi să exprime altceva decât credeau, gândeau sau simţeau.

În acest stil de viaţă extrem de dificil, oamenii nu mai ştiau ce înseamnă să nu îţi fie teamă, spunând numai ceea ce guvernul impunea, pentru a putea avea sau păstra un loc de muncă, pentru a asigura familiei cele necesare. Dar gândurile şi credinţele nu puteau fi controlate.

Într-un fel, eram fericiţi în închisoare. Las la o parte torturile fizice, pentru că deşi provocau suferinţă, putând aduce chiar moartea, acestea erau mai uşor de purtat decât stilul de prizonierat în sine, care urmarea menţinerea continuă la limita dintre normal şi anormal. Din perspectiva timpului de rugăciune, pentru un preot închisoarea putea fi folositoare. După condamnarea fără motiv, ajungeai într-o celulă în care nu era nimic de făcut. Mai ales pentru preoţi şi intelectuali, care rămâneau închişi singuri pentru un an sau doi, era un timp foarte bun. Neputând ieşi afară sau privi măcar pe o fereastră, evadai în interior, în propria inimă, în propria minte, având şansa unei auto-examinări şi a unei cunoaşteri a sinelui. Te întrebai de ce te-a trimis Dumnezeu pe lume, care este relaţia ta cu Dumnezeu şi dacă Dumnezeu există cu adevărat.

Când eram liberi, nu aveam timp să ne punem astfel de întrebări. Credinţa ne era superficială, pentru că dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine, nimic din ce învăţăm nu are valoare. Chiar dacă ştii tot ce se poate şti în lumea aceasta, rămâi superficial dacă nu te întrebi: cine sunt, de ce exist, care este menirea mea pe lume, pentru ce m-a creat Dumnezeu, ce îmi va cere Dumnezeu dacă voi începe să cred. În libertate nu îţi pui asemenea probleme pentru că te afli în graba de a împlini multe şi de a citi multe, astfel devenind sclavul cărţilor, sclavul cunoştinţelor, al noţiunilor filosofice şi aşa mai departe. Dar nu ai timpul de a medita la cine eşti. Pentru că atât timp cât eşti lipsit de constrângere, realitatea ta devin citatele din cărţi. În închisoare nu aveam voie să avem cărţi. Timp de 11 ani nu am mai văzut un creion, o bucată de hârtie sau o carte, nu doar eu, ci toţi intelectualii şi toţi preoţii. Comuniştii ofereau cărţi şi ziare celor simpli, pentru a le inocula doctrina. Pentru intelectuali aveau alte planuri: de a-i transforma în bestii. Ce este interesant e că acest lucru nu s-a întâmplat, ci exact opusul: te apropiai mai mult de sine datorită auto-analizei.

Odată ieşit din închisoare, erau interesaţi să nu transmiţi mai departe experienţele din detenţie, aşa că mulţi dintre noi am fost expulzaţi, pentru a nu spune în ţară ceea ce se întâmpla acolo.

– Cum l-aţi mărturisit pe Hristos în vremea închisorii?

– În detenţie cea mai mare parte a timpului se petrecea în singurătate. Am mai fost şi într-un spaţiu de muncă silnică, unde erau grupuri de rugăciune şi aveam preoţi care spovedeau. Fiecare preot avea grupul lui. Activitatea duhovnicească era mai intensă acolo pentru că nu era un control atât de intens. Era o comunitate numeroasă, iar comuniştii erau interesaţi de volumul de muncă.

În rest, în închisoare era imposibil să vorbeşti despre Hristos, chiar dacă erai singur sau chiar în doi în celulă. Uneori erau patru în aceeaşi celulă, dar nu puteai vorbi decât într-un grup restrâns de persoane.

În lagărul de muncă ne puteam bucura chiar de Sfânta Liturghie, cu preoţi, dar fără veşminte şi nimic altceva decât o bucată de pâine şi puţin vin tonic procurat de la medicii spitalului. Am fost în acel lagăr cu 16.000 de oameni. Medicii din spital erau tot deţinuti şi trimiteau vinul, iar noi păstram două bucăţi de pâine de la masa de dimineaţă, putându-se astfel săvârşi Sfânta Liturghie. Gardienii nu ştiau despre asta, când treceau credeau că noi doar îngânam cântece şi diverse lucruri. Îmi amintesc chiar şi în închisoare cum un preot a făcut Liturghia sub o pătură şi dacă a intrat un gardian, acela nu a ştiut nimic.

– De ce este importantă suferinţa ca şi creştin?

– Suferinţa este benefică tuturor, nu numai creştinilor. Cei ce nu suferă nu înţeleg mare lucru. Suferinţa este o experienţă folositoare şi chiar Scripturile o confirmă. În Epistola către Evrei, cap. 13, Sfântul Apostol Pavel ne spune că dacă nu suferim, nu suntem fiii lui Dumnezeu. Ce tată nu îşi pedepseşte copiii? Pedeapsa vine din iubire. Dacă nu suferiţi, nu sunteţi copiii lui Dumnezeu. După experienţa suferinţei, se pot înţelege mai multe din această lume, într-un mod mai profund decât când cineva nu a trecut prin nicio greutate. Suferinţa maturizează spiritual şi nu trebuie să ne ferim de ea. Nu trebuie însă nici să o căutăm, pentru că Dumnezeu se îngrijeşte de aceasta. Există multă suferinţă în lume, atâtea familii cu copiii în spitale. Medicul meu are pe fiica sa de 11 ani bolnavă de cancer osos. Părinţii sunt tineri şi ce suferinţă poate fi în această familie a căror fiică poate fi pe moarte. Ne întrebăm de ce?

Dumnezeu îngăduie în lumea aceasta cerşetorii şi invalizii, numai pentru că astfel putem învăţa milostenia. Trebuie să ne exersăm iubirea, pentru că aceasta nu este numai teoretică, ci este ceva cât se poate de practic. Pentru aceasta există orfanii, oamenii cu handicap şi atâtea nenorociri omeneşti, ca noi să ne putem exercita iubirea de aproapele şi să împlinim porunca „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca, 10, 27).

Despre ce dragoste este vorba? Dar dacă aproapele nu are nevoie de iubirea ta?

Iubirea nu stă doar în strângerea de mâini sau într-o îmbrăţişare cordială a vecinului. Ci să mergi la cel neputincios din stradă, să îmbrăţişezi pe acela şi să îl întrebi ce poţi face pentru el. Aceasta este iubirea. Nu a trăi doar pentru sine, ci pentru ceilalţi, lăsându-te de-o parte pe tine însuţi şi amintindu-ţi doar de ceilalţi. Aceasta este viaţa creştină. Nu să spui mereu „eu”, „despre mine”, „pentru mine”. Cine sunt eu? Nimeni.

Să încercăm să nu fim atât de atenţi la noi înşine. Cu totul altceva este să spui: „Pot să fac ceva pentru tine?”, „Poate ai nevoie de mine”, aceasta este iubirea creştină deplină. Aşadar suferinţa este lăsată în lume de Dumnezeu pentru ca ceilalţi creştini să îşi îndrepte iubirea către cei în această stare şi să facă ceva pentru ei, lăsându-se pe sine deoparte. Suferinţa este rânduită în viaţa noastră ca să înţelegem de ce Mântuitorul a fost răstignit pe cruce.

Sunt dispus să iert. Mă rog pentru aceia care ne-au torturat în închisoare. Nu am nimic împotriva lor pentru că am înţeles că erau obligaţi să facă asta, la rândul lor. Poţi să ierţi numai când ai suferit. Când nu ai suferit, nu eşti dispus să ierţi şi atunci eşti pierdut.

Era un producător care a făcut un film cu Părintele Gheorghe Calciu şi cu mine. Reporterul m-a întrebat: „Îi puteţi ierta?” De ce nu? Sunt chipul lui Hristos. Ştim că în acel regim erau forţaţi să ne ucidă, să ne tortureze şi ceea ce le mai era ordonat să facă, altfel familiile lor nu aveau ce pune pe masă. Deci poţi să ierţi când ai suferit. Dacă nu ai suferit, vei spune „nu, nu, nu, ar trebui să nu faci aşa ceva, iar dacă faci, vei fi pedepsit”. Aşadar, suferinţa e foarte importantă în viaţa creştină.

– Cu ce diferă viaţa în America faţă de ce aţi trăit în România?

– Am crezut că am venit într-o ţară liberă. Şi aşa este: ai libertatea să faci orice doreşti, câtă vreme nu ofensezi pe cineva, pentru că dacă se va întâmpla vei suferi consecinţe. Referitor la libertatea de gândire şi conştiinţă, mă îndoiesc că suntem liberi, pentru că în libertatea de a face orice îţi doreşti, te distrugi dacă nu eşti matur. Libertatea fără responsabilitate nu este reală. Numai atunci când nu poţi face ceea ce doreşti, atunci înţelegi libertatea. Dar ideea „vreau să fac orice doresc” nu îţi aduce libertatea.

Să ne amintim de Geneză, prima carte din Biblie, când Dumnezeu a creat omul. Acesta nu a înţeles libertatea până ce Dumnezeu i-a spus că nu are voie să atingă acel copac, simbol al cunoştinţei binelui şi răului. Deci dacă Dumnezeu l-a creat pe om liber, de ce oare i-a impus acea limită? Pentru că fără acea limită, omul nu înţelegea sensul libertăţii, pentru că libertatea rămânea doar un cuvânt. Deci fără disciplină, libertatea nu poate exista. În cultura americană, mulţi cred că nu trebuie să respecte pe nimeni şi nimic, pentru că sunt liberi să facă orice. Aceasta nu este libertatea.

“Iisus Hristos este în primul rând în fiecare din noi”

– Cum Îl putem găsi pe Hristos astăzi, în societatea americană?

– Iisus Hristos este în primul rând în fiecare din noi. Nu este un oarecare „tip de treabă”, ci este Însuşi Dumnezeu, iar Dumnezeu este în fiecare dintre noi. Este în conştiinţă, este în inimă, este în mintea noastră şi nu mă refer la o prezenţă materială. Îl găseşti pe Dumnezeu în tine dacă încerci să pătrunzi în personalitatea ta. Noi suntem veşnici, pentru că deşi corpul va merge la cimitir la un moment dat, conştiinţa sau persoana noastră sufletească va continua să existe. Deci când pătrunzi în tine, conştiinţa este infinită. Iar această infinitate este chiar templul Dumnezeului celui viu. Sf. Apostol Pavel a amintit în numeroase rânduri că suntem templul lui Dumnezeu pentru că El trăieşte în noi. Îl găseşti pe Dumnezeu când începi să te cunoşti pe tine însuţi, când ajungi să ştii cine eşti. Dacă neglijezi această cunoaştere, pe motiv că nu ai timp să stai să te gândeşti la tine, nu Îl vei găsi pe Dumnezeu, pentru că El nu are o existenţă materială şi nu poate fi găsit într-un anume loc. Dumnezeu este mereu cu tine dacă vrei ca El sa fie cu tine.

Aşadar, Îl vei găsi pe Dumnezeu o dată ce te regăseşti pe tine. Pentru întrebarea „cine sunt?” ascultaţi aceste cuvinte din Scriptură: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (Corinteni 13:6). Şi Iisus a spus: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15:4,5)

Cei care se plâng că nu pot simţi pe Dumnezeu sunt mlădiţe uscate. Trebuie să rămână cu Hristos spunând „Doamne, vino. Sunt aici, tu m-ai creat. Deschide-mi inima pe care Tu ai creat-o. Te rog, intră pe această uşă!”

Trebuie să vorbim cu Dumnezeu oriunde am fi. Mergând pe stradă, conducând maşina poţi spune: „Doamne Tu conduci, ştiu că eşti aici. Spune-mi ceva: de ce m-ai creat?”. Există o mulţime de subiecte, un infinit număr de discuţii care se pot purta cu Dumnezeu, iar El vrea ca tu să Îi vorbeşti, pentru că rugăciunea nu este atât ceea ce citeşti în carte sau cât de mult timp petreci în genunchi, rugăciunea este întreaga viaţă. Când mănânci, când bei, când conduci maşina, când îţi disciplinezi copiii – eşti într-o stare de rugăciune.

Viaţa întreagă e o Liturghie când ai sentimentul existenţei lui Dumnezeu. Liturghia nu are loc doar în biserică, ci şi în afara acesteia. Dar trebuie să înţelegi existenţa lui Dumnezeu. Cum? Întotdeauna spun celor tineri să păstreze un dialog permanent cu El. Desigur că sunt ocupaţi – mănâncă, se pregătesc pentru examene sau muncesc, fiind totdeauna prinşi cu ceva, dar trebuie să spună „Doamne, ştiu că eşti aici şi nu Te-am uitat. Nu mă lăsa nici Tu.” Astfel, un asemenea dialog permanent cu Dumnezeu devine o rugăciune, pentru că exact acesta este sensul rugăciunii: permanenta comunicare a omului cu divinitatea.

Rugăciunea nu se rezumă la o limită de timp după care se încheie, pentru că simţirea prezenţei lui Dumnezeu în noi este o rugăciune continuă. Un călugăr spunea că dacă te rogi doar ca să te rogi, atunci nu te rogi deloc. Nu trebuie să considerăm, deci, că rugăciunea se încheie când credem noi, pentru că aceasta nu constă doar în a cere, dar şi în a arăta iubire şi a oferi din timpul tău.

Cereţi lui Dumnezeu ceva, iar Dumnezeu vă va răspunde chiar când nu vă gândiţi. Vă va da sugestii şi indicii despre cum să găsiţi rezolvări. În cultura noastră Dumnezeu poate fi găsit încredinţându-ne pentru început de însăşi existenţa Sa, atât în afara noastră, cât şi în interior. Veţi vedea că Dumnezeu este întotdeauna cu noi, simţind cu adevărat existenţa şi chiar prezenţa Sa.

Sursă: Wonder / Drum european

Preluare: MĂRTURISITORII