La 127 de ani de la naşterea marelui gândior ortodox Nichifor Crainic (22 decembrie 1889 – 20 august 1972), publicăm un MEMENTO folositor drept aviz amatorilor: Reconfirmarea ca membru titular al Academiei Române – în unanimitate – a lui Nichifor Crainic, eveniment ce a avut loc în 1996 (foto).

Totodată, semnalăm un fapt cu totul deosebit: reputatul autor al Editurii Floare Albă de Colţ, teologul Florin Duţu, scoate la lumina un manuscris absolut inedit:

Nichifor Crainic

Amintiri despre „Gândirea”

(Ed. Floare Albă de Colț, București, 2016)

Aceste amintiri despre „Gândirea” sunt ultimele scrieri ale lui Nichifor Crainic înainte de a pleca în viața de dincolo de mormânt.

„Știi ce lucrez acum? Niște amintiri despre «Gândirea», revista cea mai ponegrită de aproape 30 de ani încoace. Nu se vor publica desigur cum nu se publică nimic din manuscrisele mele. Dar vreau să rămână pe urma mea imaginea acestei reviste așa cum a fost.”

Nichifor Crainic către Pamfil Șeicaru, care se stabilise la Madrid (Spania), 19 iulie 1971.”(ACNSAS, fond Informativ,  233726, II, f. 190.)

„Am considerat întotdeauna Gândirea drept revista cea mai frumoasă apărută vreodată în România și în Europa. Era foarte arătoasă, elegantă, tipărită pe o hârtie gălbuie… și se publica sub direcția lui Crainic și a unei grupări din care făceau parte scriitorii cei mai de seamă dintre cele două războaie.”

(Vintilă HORIA, Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015, p. 112)

„Dintre oamenii de seamă pe care i-am cunoscut, cu care am avut relații mai mult sau mai puțin prelungite de care mă mai simt încă profund legat? Care dintre ei m-a însemnat cu un sigiliu mai durabil? Primul a fost fără îndoială, directorul Gândirii.”

(Vintilă HORIA, Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015, p. 109)

„Idealul meu publicistic era să ajung colaborator la Gândirea…”

(Valeriu – mitropolitul Bartolomeu – ANANIA, Memorii, Ed. Polirom, 2011, p. 46)

„Se strânsese elita ţării în jurul acestei reviste. Pentru ce credeţi? Pentru un scop foarte profund. Acela că existând acum România Mare trebuie să-i dăm o directivă românească pentru a crea o cultură românească pe măsura României Mari. Ăsta a fost idealul acestei reviste. Când a venit în ţară celebrul filosof german Hermann von Keyserling, am fost însărcinat de guvern să-l conduc eu prin ţară. Mi-a cerut să-l duc să ia contact cu diferitele cercuri intelectuale. L-am dus în cercul de la Viaţa românească, l-am dus în cercul lui Densuşianu, l-am dus în cercul fantomatic al Convorbirilor literare şi l-am dus şi-n cercul lui Lovinescu, El se informa pentru a scrie o carte pe care a şi scris-o – Analiza spectrală a Europei – în care defineşte toate popoarele Europei după mentalitatea lor. Fireşte, l-am iniţiat şi-n cercul revistei noastre. Ce a găsit el specific în mişcarea noastră culturală? Celelalte nici nu l-au interesat. A spus că sunt idei de împrumut din străinătate. Aşa erau. L-a interesat fiindcă avea idei proprii şi zicea el că pe baza ideologiei Gândirii poporul nostru poate crea în orientul Europei o nouă cultură neobizantină. Aceasta era părerea lui…”

Îmi sună şi azi [1971] în urechi cuvintele încercatului publicist ardelean Vasile Osvadă: „Dumneata ne înveţi să gândim româneşte, domnule Crainic.”

…

Printr-un concurs fără deliberare prietenii gândirişti îşi alegeau ce-aveau mai bun şi aduceau la revista lor. Rareori dacă era cazul să solicit colaborarea cuiva. Ion Pillat se achita cel mai regulat. Lucian Blaga, trăind mai mult peste hotare, la fel. Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa, Victor Papilian, profesor la Cluj, tot aşa.

O dată pe an ne întâlneam cu toţii la o agapă stropită cu vin. Atunci ne vedeam toţi cu noii veniţi, bucuroşi că se cunosc cu cei mari care începeau să fie academicieni ori să fie încununaţi cu premii de stat, deşi niciodată, pe cât ştiu, nici un gândirist n-a intervenit pentru onoruri şi n-a tămâiat pe vreunul de care ele depindeau.

Ce putere i-a adunat în jurul acestei reviste unul şi unul? A afişat Gândirea vreun principiu estetic? Vreun principiu etnic? Vreun principiu moral? Fiecare şi toate la un loc ar fi fost prea puţin. Ar fi fost mărunţişuri în jurul cărora creând câte o bisericuţă pentru a da prilejul unui criticastru ambiţios să se erijeze în cap de şcoală şi în teoretician al unor lucruri arhicunoscute, împrumutate din banalităţile sterile internaţionale. În locul acestor mărunţişuri, componente ale artei, am afirmat un principiu mai presus de toate, care le cuprinde pe toate şi pe toate le fecundează. Acest principiu al revistei Gândirea, care a deosebit-o de toate publicaţiile celelalte, e spiritualitatea românească. În două cuvinte a fost programul ei sau mai bine zis zenitul ei cardinal. Acest cuvânt de spiritualitate fiind mai greu de înţeles l-am înlocuit uneori cu termenul de ortodoxie, ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că revista noastră ar fi un fel de organ teologic. A trebuit să polemizez cu venerabilul profesor de filosofie C. Rădulescu-Motru, reproşându-i că secularizează termenul de spiritualitate despuindu-l de orice sens încât cei ce nu cred în spirit întrebuinţează termenul ridicul de superficial, aplicându-l pe efemeride. Fiindcă n-am avut nici o explicaţie filosofică, am fost nevoit să explic acest termen, care e crezul revistei Gândirea în cartea mea Nostalgia Paradisului. Lucian Blaga l-a lămurit în opera sa filosofică şi mai ales în Spaţiul mioritic. Vasile Voiculescu în cele mai profunde poezii ale sale, Ion Pillat într-o meritorie încercare de a localiza spiritualitatea poetizând-o în pitorescul peisagiului românesc. Victor Papilian într-unele din nuvelele sale.

Spiritualitatea românească e modul istoric cum s-a răsfrânt spiritul în gândul şi în fapta poporului român. Aceasta e ceea ce se numeşte specificul naţional, iar nu bâjbâirile unui Garabet sau ale unui Lovinescu. Spiritualitatea în istorie e un fenomen în veşnică mişcare, pe plan concret în veşnic progres, pe plan creator în veşnică înoire. Acestei spiritualităţi i-am spus de multe ori tradiţie sau tradiţionalism dar am adăugat imediat: tradiţionalism „dinamic” spre a-l deosebi de passeism care are un sens reacţionar. Bunăoară, a fost o tradiţie seculară ca Ţările Române să ajute în proporţie considerabilă popoarele frăţeşti căzute sub urgia turcească. E un tradiţionalism care a durat până la reforma lui Cuza Vodă. A fost aceasta un reacţionarism sau o faptă dinamică derivată logic din spiritualitatea românească. Atunci când Mihai Vodă, anticipatorul lui Napoleon Bonaparte a declarat că „ţărişoara” lui o pune în slujba obidiţilor de sub robia otomană şi cât a trăit a fost un zbucium eroic pentru această faptă, ce era aceasta decât aspectul cel mai dinamic al unei tradiţii sau al superioarei spiritualităţi româneşti? Orice efort istoric al istoriei noastre, efort tragic, neîntrerupt, n-a fost decât un aspect dinamic al spiritualităţii româneşti, o năzuinţă nelimitată de a birui în viaţă. Nu e nimic mai fals decât încercarea uşuratică a unora de a interpreta poemul Mioriţei ca un simbol al fatalităţii sau al resemnării ca trăsături ale sufletului românesc în faţa vieţii. În faţa vieţii nu. În faţa morţii da. Genialul poem păstoresc se referă la limita superioară a puterii omeneşti, la predarea în abis.

….

Gândiriştii n-au fost niciodată o grupare politică, cum a fost Viaţa Românească bunăoară o grupare de liberali. Dacă îi luai pe fiecare în parte, Lucian Blaga era un naţionalist ponderat, Vasile Băncilă un legionar, Al. Busuioceanu apolitic, Aron Cotruş când ţărănist când legionar, N. Crevedia apolitic, George Gregorian apolitic, Gib I. Mihăescu apolitic, Basil Munteanu patriot, Victor Papilian liberal apoi socialist, Cezar Petrescu apolitic, Ion Pillat apolitic, Victor Ion Popa apolitic, D. Stăniloae apolitic, Tudor Vianu aderent al lui Octavian Goga, iar apoi comunist, V. Voiculescu apolitic, Radu Gyr legionar. O singură dată n-a venit vorba în redacţie de fiecare ce este fiindcă însuşirea politică nu adăuga nimic în talentul său.

….

Lucian Blaga a fost de fapt unul dintre întemeietorii Gândirii. El ne-a scris la Viena despre apariţia noii reviste, el ne-a invitat să colaborăm. În primul an cât a durat la Cluj şi cât timp el, proaspăt doctor în filosofie n-avea încă plasament şi era nevoit să facă ziaristică, a redactat regulat, împreună cu Cezar, notele informative, colaborând cu poezii şi câteva eseuri, unele senzaţionale ca îndrăzneală de cugetare. Era la treabă un foarte bun şi serios camarad. Puteai să te razimi pe el ca pe o stâncă. Am cunoscut prea mulţi oameni ca să nu-l cred o excepţie morală în relaţiile sale de prietenie.

În primii ani, când scrisese eseul Daimonion şi încă unul mai amplu despre stil, Blaga a suferit un dureros eşec. A candidat la o catedră de filosofie la Cluj. În comisia de examinare hotărâtor era G. Bogdan-Duică, istoric literar care n-a intuit pe cine trânteşte. Blaga a devenit atunci ataşat cultural sau de presă, lipsind multă vreme peste hotare. Încet şi solid cum lucra, a ştiut să facă o propagandă durabilă şi să scrie rapoarte informative ce vor trebui publicate. El este cel care a adus social-naţionalismul între prieteni, sperând că acesta va fi leacul Germaniei haotice de-atunci (democratice, mă rog!) fiindcă nu bănuia nici el ce zăcea în rânza acestui curent atât de popular pe vremea aceea. Blaga n-a fost niciodată militant politic, dar ca om îngrijorat de soarta ţării sale, credea în forţa morală a tineretului care se ridica vijelios, creând o aparenţă înşelătoare ca fluierul mierlei nevăzute în codru pe care îl iei drept un semnal de voinic. Pentru acest tineret a scris drama eroică Avram Iancu.

Acest mare poet şi cugetător adânc avea un fond copilăros de o puritate angelică şi ştia să se coboare la nivelul celor mici cu o graţie fermecătoare. Când nu avea încă fata pe care şi-a cântat-o în versuri, glumea cu a mea, care începuse să vorbească. O apuca de urechiuşă şi zicea: „Ce frumos năsuc ai tu!” Fata se uita cu dispreţ la marele poet şi-l corecta: „Din conta, echili!” Imaginile ingenioase ale acestei copile îl încântau atât de mult încât pe unele le-a pus în gura unui personaj din „Cruciada copiilor”. Aşa era în intimitate Lucian Blaga, căruia, pentru aceasta, îi spuneam Lulu ca în familia lui. Dar Lulu în dezmierdarea vieneză avea o semnificaţie minoră şi comică. Făceam un mare haz de ea împreună cu el. Cuvântul aplicat la prestigiul său filosof făcea contrast că nu puteai să nu râzi. Era foarte tăcut din fire. Între străini îi scoteai cuvântul cu cleştele din gură. La o masă de cafenea Pamfil Şeicaru perora caleidoscopic de vreun ceas. Blaga asculta şi tăcea. Pamfil, intrigat se răsteşte la el: „Iar tu ce faci pe mutul? Spune şi tu un cuvânt!” La care celălalt a izbucnit într-un hohot de râs şi atâta tot. Lulu era atât de sigur de superioritatea lui încât, dacă eu sau Busuioceanu îl ironizam oricât de crud pentru unele defecte, în loc să se supere, râdea din inimă împreună cu noi. Ca şi cum ar fi fost vorba despre altul.

Îi plăcea să-şi dea aparenţe de grozăvie ereditară. Se lăuda că tatăl său, preot în Lancrăm, citea pe Kant în altar în timpul liturghiei. Asta numai între prieteni foarte apropiaţi. Iar despre bunica sa spunea o grozăvie şi mai mare şi anume: când îi veneau dracii, trăgea cu pistolul în văzduh zicând că împuşcă pe Dumnezeu! Lulu făcea el însuşi mare haz de aceste două lucruri, pe care eu le-am crezut imposibile. Întâi fiindcă dacă un preot e în adevăr preot n-are timp să citească pe Kant în altar. Lucrul s-ar fi auzit şi la Sibiu erau ierarhi destul de severi şi al doilea nu era nimeni nebun în familia Blaga.

Alt lucru era adevărat. Un frate al său farmacist murise tânăr de tuberculoză. Ideea îl obseda în taină pe Lulu, care a fost totdeauna uscăţiv şi i-a fost ca o frână aproape ascetică la un temperament vital, care uneori izbucnea cu vulcanică frenezie. M-am întâlnit cu el la Viena, în Elveţia şi la Paris şi din aceste întâlniri i-au rămas unele poezii în care aripile îngerilor cad cerumite în flăcări.

….

Îl evoc pe Cezar Petrescu în 1971. S-au împlinit zece ani de la moartea lui. Am fost la un parastas rânduit de cele trei surori ale lui în viaţă. Nici un reprezentant al Uniunii Scriitorilor, afară de Gafiţa, biograful său. Atâta insensibilitate m-a înspăimântat. Pamfil Şeicaru, cu care s-a îngăduit multă vreme, tânjeşte în Spania după ţară. Din marea pleiadă a gândiriştilor n-am rămas decât eu. Nu se poate zice că am rimat cu Cezar ca două versuri. Dar nimic nu mă poate opri să constat azi, în era noului absurd, Cezar Petrescu e un scriitor aproape uitat – acest mare deschizător de orizonturi moderne în proza naţională.

…..

În vremea asta Ion Pillat a fost premiat de Academia Română cu suma de o mie de lei. O pun la bătaie, zice el, şi ne-a adunat pe vreo douăzeci la restaurantul Iordache de pe strada Covaci, unul dintre cele mai selecte localuri din Bucureşti. S-a mâncat şi s-a băut bine în cinstea lui Ion Pillat, sărbătoritul serii. La plată, o surpriză la care nimeni nu se aştepta. Prieteni, zice Ion Pillat, eu plătesc pentru mine şi Horia Furtună! Mulţi veniseră fără bani. Erau doar invitaţii lui Ion Pillat, care pusese la bătaie premiul academic. Poetul în vremea asta, prea econom din fire, îşi luase seama. Dar invitaţii rămăseseră în vânt. S-a pus mână de la mână şi s-a împlinit cheltuiala. Eu am plătit pentru cinci. Eram ziarist bine retribuit.

Totuşi, afară de asta, Ion Pillat era foarte generos ca poet. Recunoştea talentul oricui l-avea. A făcut antologii în colaborare numai pentru a promova literatura contemporană. Era pasionat de poezie. Părea că numai prin ea trăieşte, scutit de griji materiale cum era. Cunoştea multe limbi europene: franceza, engleza, germana, italiana, spaniola. Cartea sa intitulată Portrete literare îl arăta ca pe un savant în materie de poezie. Ar fi putut fi un strălucit dascăl de specialitate. Biblioteca sa era alcătuită aproape numai din poeţi. Cu unii de peste hotare întreţinea chiar corepondenţă. Bunăoară cu genialul Rainer Maria Rilke.”

Nichifor Crainic

Amintiri despre „Gândirea”

(Ed. Floare Albă de Colț, București, 2016)

SEMNAL: MĂRTURISITORII