„A rezistat încercărilor prin credinţa tare în Dumnezeu
Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc şi-l amintea pe Traian Trifan ca pe „un om de o profundă trăire creştină, un mare şi integru caracter, un povăţuitor blând, înţelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un cuvânt pagini întregi. Bădiţa Trifan trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii”. A rămas în picioare, dârz şi de neclintit în convingerile sale religioase după ani de închisoare şi suferinţă. Cerul l-a ajutat să-şi ducă ultimii ani ai vieţii cu demnitate, înconjurat de dragostea familiei.
Din cauza adeziunii sale la Mişcarea Legionară, avocatul Traian Trifan a fost închis la Jilava (1934) şi în lagărul de la Vaslui (1938). După ce a fost eliberat, a intrat în armată. Spre finalul anului 1940, a primit funcţia de prefect al judeţului Braşov. A urmat lovitura de stat a lui Antonescu, din ianuarie 1941, moment care a coincis cu somarea venită din partea colonelului Filip Agricola (comandant al regimentului de infanterie din Braşov) să predea Prefectura. S-a supus, însă cu toate acestea a fost reţinut şi condamnat la 16 ani de închisoare.
Ajuns în temniţa Aiudului, a dezvoltat o adevărată viaţă de trăire creştină, întemeiată pe virtuţile patericale: ascultare, rugăciune neîntreruptă, muncă. Preotul Traian Belu a declarat că împreună cu Marian Traian, fost primar al Braşovului, „aveau o trăire de chilie mănăstirească. Se citea pe faţa lor o linişte convingătoare. Educaţia lor venea mai de demult. Amândoi se bucurau de o mare stimă din partea noastră şi de respect din partea gardienilor”.
Îl cunoaştem mai bine pe badea Trifan, cum îi spuneau ei, din mărturiile camarazilor săi de celulă, desprinse din ediţia apărută în 1998 „Mărturisesc… Robul 1036”.
Gheorghe Stanciu-Bacă: „Într-o seară m-am oprit în pragul bisericii, intimidat. Bădia Trifan era acolo, sub icoană, se ruga. M-am retras. M-a văzut şi mi-a zis: «Nu pleca!» Minutele ce-am stat în uşă m-au îngheţat. M-a luat uşor după umăr: «Vrei să ştii cât de veche este Biserica? Lasă pe istorici şi arheologi să afle! Noi ştim că Biserica nu este veche şi nu este nouă; Biserica este dintotdeauna şi pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!…»”
Iulian Bălan: „În întunericul nepătruns al bisericii plângea ore întregi… Noi îl auzeam şi ieşeam fără să-i tulburăm rugăciunea. Nu făcea prozeliţi. Cei ce-l iubeau şi-l stimau erau pe picioarele lor… Legătura dintre ei era Iisus Hristos şi nu era alt stâlp de susţinere”.
Marin Naidim: „Când ieşeam de la lucru din vie îl vedeam pe domnul Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închişi, de nu-ţi puteai da seama dacă a aţipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă. Impunea prin răbdare şi înţelepciune; gândea profund. A rezistat tuturor încercărilor sorţii prin credinţa tare în Dumnezeu. Rămâne în memoria noastră exemplu de avvă şi de erou. Cred că practica rugăciunea inimii. Nu de puţine ori l-am văzut chiar plângând. Avea şi acest dar, al lacrimilor. Erau lacrimile credinţei şi nu cele ale slăbiciunii omeneşti, căci altminteri era un om dârz şi chiar lua atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară, când dânsul a spus clar şi răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut a fost legal”.
Comportamentul său din Săptămâna Sfintelor Pătimiri a fost surprins de Dumitru Bordeianu în „Mărturisiri din mlaştina disperării”: „Era retras într-un colţişor şi plângea continuu, privind cu ochii spiritului şi simţind cu inima suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Cruce, pe Golgota”.
„Erou al demnităţii creştine româneşti în veacul al XX-lea”
După ce a ispăşit cei 16 ani de condamnare, nu a beneficiat de libertate. A fost trimis cu domiciliu obligatoriu la Bărăgan, iar în 1958 a primit „repartiţie” în lagărul de „muncă obligatorie” Culmea (Canal). După 2 ani ajunge la Periprava, în Delta Dunării. În 1961, Nicolae Mazăre, unul dintre deţinuţii care i-au stat alături în repetate rânduri, a lăsat scris: „Era acelaşi. Aceiaşi ochi, dar parcă îndureraţi; auzeam că deseori era văzut cu lacrimi, şi erau, desigur, nu pentru suferinţele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea Cerească. Vorbea puţin din grai, dar mult din privire şi din ţinută”.
La rândul său, cuvintele lui Virgil Maxim răzbat dincolo de filele cărţilor-document despre mărturisitorii din temniţele comuniste: „Dintre toţi aceia pe care i-am cunoscut în timpul îndelungatei detenţii (22 ani), îndrăznesc să spun că poate nici unul nu şi-a asumat suferinţa şi condiţia de a fi discreditat ca om, fără însă a renunţa la demnitatea de mărturisitor al adevărului, aşa cum şi-a asumat-o acest bărbat pe care îndrăznesc să-l numesc erou al demnităţii creştine româneşti, în veacul al XX-lea”.
Odată eliberat în anul 1962, a ajuns la Braşov, chiar de ziua Înălţării Sfintei Cruci. A reuşit să-şi reîntregească familia, soţia Elena şi cele două fiice: Ileana şi Maria. Interiorizat în rugăciune, a ales să trăiască retras, în smerenie. A lăsat posterităţii lucrarea „Mărturisesc – Robul 1036”, un adevărat curs de spiritualitate, din care reţinem că sunt trei valori pe care creştinul trebuie să le respecte: patria – „hrana trupului”; neamul – „hrana minţii”; Biserica – „hrana sufletului”.
La toate acestea, Traian Trifan adaugă: „Progresul este unul singur: mântuirea. Lupta muritorului însetat de nemurire. Restul: pradă morţii şi a neantului. Aceasta pentru faptul că: monştrii fizici şi mintali, întrebuinţând greşit darurile primite, se vor înarma şi, făcând război, vor trece totul – om şi lume – prin foc şi sabie. Pacifiştii internaţionalişti, pretinşi slujitori ai umanităţii – dorită unificată, indiferent de invocări şi «justificări», sunt liberi să-şi facă iluzii. Pacea însă – nu va veni!… Hristos a despicat istoria în două: Eveniment unic. El, în deosebire de toţi muritorii, a rămas şi după îngropare. Un mare semn de întrebare. Întâi ca «Învăţătură», apoi «Învierea» Lui, realitate sau nălucire. Omul biruitor asupra morţii!… Cu adevărat Răscruce cosmică nu numai istorică. Taina tainelor – pentru unii, poticnire pentru alţii”.
Privat de libertate timp de 22 de ani
Traian Trifan s-a născut la 3 noiembrie 1899, în Lancrăm, judeţul Alba. A absolvit clasele primare la Liceul evanghelic nemţesc din Sebeş. Din clasa a IV-a de liceu a făcut câte un an la liceele ungureşti de stat din Sibiu, respectiv Blaj şi un an la Liceul românesc „Andrei Şaguna” din Braşov. Diploma a obţinut-o la Blaj, în 1916. În vara anului următor, a fost recrutat în armata austro-ungară şi trimis pe front în Albania, în postul de telefonist (cunoştea trei limbi străine). S-a îmbolnăvit de malarie şi a fost nevoit să stea internat în spitale din Slovacia şi Viena.
La finalul războiului, era deja înrolat pe frontul din Muntenegru. Cu greu, a ajuns în ţară şi, spre marea sa bucurie, a participat la Adunarea de la Alba Iulia. Conştiincios, şi-a continuat studiile cu Şcoala Militară de Artilerie din Bucureşti, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Cluj. Şi-a luat doctoratul în drept şi a practicat avocatura la Sibiu, Sebeş şi Satu Mare. Şi-a deschis un birou de avocatură la Braşov, în anul 1927. Datorită propovădurii adevărului de credinţă a fost prigonit de autorităţile comuniste şi privat de libertate timp de 22 de ani în închisorile de la Jilava, Vaslui, Aiud, Suceava, Braşov, Galda de Jos, Văcăreşti, Popeşti Leordeni, Caransebeş, Gherla, Periprava. Unicul Traian Trifan a trecut la Domnul în 12 aprilie 1990 şi a fost înmormântat în cimitirul „Sfânta Treime” din Şcheii Braşovului.
Virgil Maxim în școala mărturisirii din temnițe
de Daniela Șontică, 05 Mai 2017Virgil Maxim era încă elev când a fost arestat în 1942, împreună cu alți colegi de la Școala Normală din Buzău, pentru vina de a face parte din organizația Frățiile de Cruce.
A primit o condamnare de 25 de ani de muncă silnică. A ispășit 22 de ani de pușcărie, fiind eliberat prin cunoscutul decret din 1964.
Virgil Maxim a fost întemnițat la Aiud, Alba Iulia, Galda de Jos, Târgșor, Jilava, Gherla, Văcărești.
Închisoarea a fost pentru el, ca pentru mulți alții, un loc de renunțare la lume, de desăvârșire sufletească, de adâncire în rugăciune. Din primele zile de detenție, el îi îmbărbăta pe ceilalți deținuți prin cuvintele: „Nu suntem singuri în această suferință. Mântuitorul este cu noi…”
Ajuns la Aiud, i-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, pe Anghel Papacioc, care avea să devină ulterior monahul Arsenie, pe părintele Vasile Serghie și pe Traian Trifan. Așadar, a făcut și el parte din grupul de `mistici” din închisoare, oameni care erau preocupați de interiorul sufletesc, de centrarea pe viața duhovnicească. Detenția avea să devină și pentru Virgil Maxim, ca pentru alți cunoscuți intelectuali credincioși, un loc de aflare a bucuriei în mijlocul suferinței.
„Celula devine chilie de rugăciune, hrana – prilej de asceză, izolarea și lepădarea de bunurile și bucuriile vieții – prilej de trăire în sărăcie, curăție și feciorie, necunoscutul – prilej de încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”, mărturisea el ulterior.
Iată un episod emoționant descris de Maxim, în cartea sa „Imn pentru crucea purtată”, episod petrecut la Aiud în 1945: „Am obținut permisiunea să sărbătorim Sfintele Paști cu slujbă religioasă în curtea închisorii, la Troița Nicadorilor, la care să ia parte toți deținuții, și cei de drept comun. Doar criminalilor de război nu li s-a permis să iasă în curte. Totuși, cu ajutorul gardienilor prieteni, cei de pe latura opusă T-ului care nu puteau vedea slujba au fost băgați în celule cu vedere spre troiță. Toți preoții noștri împreună cu cei oficiali, ortodox și greco-catolic, care încă funcționau, au oficiat slujba Învierii. La strigarea «Veniți de luați lumină!» adresată «celor patru Răsărituri ale lumii» de părintele Ion Marinescu (…) s-au aprins făcliile tuturor, chiar și ale celor din Celular. Părintele a ridicat sfânta cruce spre Celular: «Hristos a înviat și pentru voi, ca și pentru noi! ». «Adevărat a înviat!», au izbucnit într-un singur glas sufletele acestor frați de suferință.”
Trimis la Jilava pentru refuzul reeducării, l-a întâlnit acolo pe Daniil Sandu Tudor, cu care a avut numeroase convorbiri pe teme isihaste. Ajuns înapoi la Gherla, a fost bătut cu sălbăticie de oamenii lui Eugen Țurcanu și de Țurcanu însuși. Fostul său coleg de celulă, Puiu Năstase, mărturisește în cartea „Temerarii” că Maxim „a fost bătut așa de rău, încât a fost socotit mort și dus la morga închisorii, însă Dumnezeu i-a păstrat viața”.
„În această perioadă – mărturisește în memoriile sale Virgil Maxim – mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Trăiam o stare de bucurie inconștientă și mă supuneam fără rezervă comenzilor. Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.
Este știut că în urma supliciilor nu toți rezistau fără să trădeze, să se transforme apoi în torționari pentru colegii de celulă. Mai târziu, la Jilava, l-a întâlnit și pe părintele Gheorghe Calciu.
A suferit tot felul de chinuri în pușcăriile celor trei regimuri – carlist, antonescian și comunist: înfometare, frig extrem, bătăi, schingiuire, muncă silnică, nesomn, tortură fizică și psihică, izolare în frig și întuneric. Și-a păstrat sufletul prin smerire, îndurând totul cu bucurie și mai ales cu rugăciune și nădejde în Dumnezeu.
A trăit până în 1997 și a publicat un volum cu conținut creștin de poezii compuse și memorate în închisoare. A scris și cartea de memorii „Imn pentru crucea purtată”.
Virgil Maxim este un autentic mărturisitor al lui Dumnezeu în mijlocul suferințelor din închisoare, șocându-i pe mulți prin afrimații ca aceasta: „Lui Dumnezeu trebuie să-I mulțumesc că m‑a învrednicit să sufăr pentru El”.
Preluare: MĂRTURISITORII
1 Comment
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Pingback: Prefectul Braşovului, Traian Trifan, şi colegul său de temniţă, Virgil Maxim, omagiaţi în ziarul Patriarhiei Române - Presa Ortodoxă