„M-am născut într-un sat din spatele Lui Dumnezeu”, într-o familie cu cinci copii, îşi aducea aminte Părintele Ioan Negruţiu de locul naşterii sale. Firav şi bolnav încă de la naştere, i s-a pregătit sicriul când împlinea trei luni; Dumnezeu însă a făcut ca acesta să devină troaca din care se hrănea capra, simbol al sărăciei în care trăia familia sa.
Orfani de la o vârstă fragedă, mai întâi de mamă, apoi şi de tată, cei cinci copii au crescut sub oblăduirea plină de dragoste a surorii lor celei mai mari. Locuinţa de la marginea satului nu era deloc înstărită: „Într-o seară am găzduit un cerşetor orb. Am împărţit cu dânsul ţolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut şi noi cu ce să ne cinstim oaspetele…”, care, surprins de o sărăcie şi mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte pentru familia năpăstuită.
Clasa a I-a a frecventat-o până când timpul a fost favorabil, rămânând acasă deoarece avea o singură cămăşuţă, şi aceea purtată de când împlinise trei ani. Abia la sfârşitul anului şcolar, odată cu sosirea verii, a mers iarăşi la şcoală. Dar aici a fost pus în ultima bancă. Însă elevul Ioan Negruţiu deprinsese buchiile de la sora sa mai mare, uimind învăţătoarea cu caligrafia sa şi cu spiritul de observaţie: fiind puşi să descrie clasa în care învaţă, ceilalţi colegi pomeniseră lucrurile de care erau înconjuraţi: bănci, ferestre, flori, scaune; el singur începuse enumerarea cu Icoana şi Stema regală de pe peretele din faţa clasei. Atunci învăţătoarea l-a luat acasă, să discute situaţia lui cu soţul ei, director al şcolii. „Mi-au dat o felie de pâine albă unsă cu unt şi cu miere deasupra; atunci am trăit primul extaz din viaţa mea”.
De atunci soarta copilului s-a schimbat. Prin grija dascălilor din satul natal care i-au remarcat aptitudinile, a fost trimis la şcoală, cu bursă pentru orfani, la Oradea. Datorită înclinaţiilor sale, a urmat Seminarul de la Galaţi, apoi în 1934 devine student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
Se încadrează în Mişcarea Legionară, alături de o întreagă generaţie de teologi: dr. Gheorghe Furdui, dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Ilie Imbrescu, Arhim. Grigore Băbuş. În anul de mare încercare 1938, îşi ia licenţa cu o teză despre martiriu inspirată de jertfa lui Moţa şi Marin în lupta contra bolşevismului, în Spania, din 13 ianuarie 1937, şi înmormântarea lor peste o lună la Bucureşti. Martiriul, care îl preocupa pe tânărul teolog, avea să fie o constantă în viaţa Părintelui Ioan, după lipsurile şi necazurile din pruncie având de suportat prigonirile şi opresiunile regimurilor carlist, hortist şi comunist, asumându-şi, totodată, şi nevoinţa „atleţilor” lui Hristos.
După terminarea studiilor este hirotonit preot celib şi se întoarce în locurile natale, în Beiuşul Bihorului. „Nu am trecut niciodată graniţa ţării, dar ea a trecut de trei ori peste mine”: născut în 1915, la Borşa/ Bihor în Imperiul Austro-Ungar, din 1918 devine cetăţean român, având să sufere în 1940 revizuirea frontierei în urma Dictatului de la Viena. Părintele Ioan Negruţiu compară drama României, „mare ca o pâine rotundă”, cu ofranda adusă de jertfa liturgică: ţara este străpunsă ca o prescură cu copia în cele patru puncte cardinale. Graniţa se va muta abia la sfârşitul războiului la locul ei actual, dar mutarea ei nu dă la o parte „cortina de fier”.
Ca şi la Oradea, unde episcop era PS Nicolae Popovici (scos din scaun în 1950), stăpânirea comunistă găseşte în zona Beiuşului un vrednic opozant în personalitatea Părintelui Negruţiu: aici îl primeşte în sărbătoare pe Regele Mihai; PS Ioan Suciu, vicar al Mitropoliei de la Blaj şi ierarhul tinerimii greco-catolice din Ardeal, îi mărturiseşte dorinţa de unitate cu Biserica Ortodoxă, căreia ierarhul greco-catolic îi „reproşează” doar lipsa unei discipline ferme; păstoreşte credincioşii în acele timpuri tulburi cu puterea cuvântului său din predică; activitatea sa organizatorică se evidenţiază şi pe tărâm cultural, ca dirijor al corului alcătuit tot de dânsul. Toate acestea fac ca în 1947 să fie arestat şi dus la Securitatea din Oradea; la Cluj i se instrumentează procesul. Lotul, al cărui cap era Părintele Negruţiu cuprindea peste 200 de români, pe care vrea să-i absolve, asumându-şi întreaga vină cu care erau acuzaţi. Ia condamnarea cea mai mare: 10 ani muncă silnică (totuşi, mică, în raport cu uşurinţa cu care se dădeau atunci condamnări).
Cunoaşte regimul penitenciar dur, dar îşi încurajează fraţii de suferinţă cu harul care-l acoperă şi cu puterea ce-l însufleţeşte. La Canal refuză să fie scos din lagăr, la intervenţia Patriarhului Justinian Marina. Cu o zi înainte de a-şi împlini executarea pedepsei, are o viziune în vis: Hristos este pe Golgota, iar Părintele, la poalele celor trei cruci, văzându-L singur pe Mântuitorul, întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc: pe cea din stânga, pentru osândire, sau pe cea din dreapta, pentru izbăvire?”. La care primeşte răspuns: „Ioane, crucile nu mai au semnificaţia din Vinerea Răstignirii; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” A doua zi este scos la poarta lagărului.
Porneşte peste câmp, dar este ajuns de o maşină a Securităţii şi, în loc să fie lăsat în libertate, este dus la Rubla, cu domiciliu obligatoriu, pentru a avea cei de acolo un preot. Părintele îşi ia misiunea în serios şi în scurt timp transformă o casă părăginită în locaş de cult. Reuşind să primească aprobări de a merge la oraş pentru a se îngriji de starea sănătăţii, de fiecare dată trece şi pe la Episcopia din Galaţi şi obţine aprobările pentru târnosirea bisericii, aducând multă mângâiere celor ce erau ţinuţi departe de casele lor, putând săvârşi Liturghia, botezuri, cununii, înmormântări.
La valul de arestări din 1958 este ridicat din nou, fiind găsite scrisori ale sale în care erau şi versuri ale lui Radu Gyr, condamnat şi trimis la Aiud. Decretul de eliberare a foştilor deţinuţi politici din 1964 încheie parcursul din temniţă al Părintelui.
Se întoarce în Bihorul său natal şi timp de un an este preot la ţară. Zaharia, episcopul de atunci, mai înainte aservit cu totul comuniştilor, recunoaşte calităţile Părintelui Negruţiu şi-l aduce secretar la eparhie, pentru a-i fi de folos, trimiţându-l la mai toate Consiliile eparhiale. Mare şi iscusit orator (din studenţie se apropiase de filosofie, mai ales de cea germană, de care se slujea ca o albină, culegându-i numai nectarul), faima sa întinzându-se, este chemat (mai ales de Mitropolitul Nicolae Corneanu) să predice în Catedrale. Apoi, în anii ’70 este numit director al Seminarului de la Curtea de Argeş (unde şi-a luat mulţi colaboratori dintre părinţii şi profesorii de teologie care cunoscuseră închisorile comuniste) formând câteva generaţii de preoţi de caracter, vrednici slujitori ai Altarului.
Fiindu-i refuzat buletinul de Bucureşti şi neputându-se stabili acolo, este numit inspector pe învăţământul bisericesc. Un an de zile este şi membru al Consistoriului Bisericesc (instanţa de judecată), timp în care rezolvă toate cazurile, fără a se pronunţa caterisirea vreunui preot. Cei ce l-au cunoscut, au văzut în Părintele Ioan Negruţiu o persoană de mare încredere, om hotărât şi de cuprindere duhovnicească, privindu-l cu respect. Atitudinea sa demnă a fost apreciată de Patriarhul Justinian Marina: „Părinte, nu ştim cum să-i mulţumim Lui Dumnezeu şi dumneavoastră că ne-aţi salvat Biserica! Noi aici am fost legaţi de mâini şi de picioare şi cu căluş la gură! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat acolo, în închisori!” Totodată, a refuzat scaunul episcopal de câte ori i s-a oferit, ştiind că aceasta urmărea să-i schimbe atitudinea de dreptate.
Presiunile comuniştilor devin tot mai de nesuportat, mai ales în urma cazului Părintelui Calciu. Deşi Patriarhul Iustin Moisescu îi cere: „Te rog să nu pleci; că Biserica stă rău. E un haos aici!”, nu l-a ascultat. În 1981 „ascultă” chemarea Mitropolitului Corneanu şi preia funcţia de redactor al publicaţiei eparhiei, Altarul Banatului. Aici devine duhovnic al Mănăstirii Timişeni, unde polarizează suflarea credincioşilor din Banat, datorită virtuţilor sale, aşa cum îl apreciase Patriarhul Teoctist: „Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat şi puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ţie, Ioane, ţi-a dat Dumnezeu acest dar din plin: să pui viaţă în ziduri”. De altfel, Părintele Ion Buga aprecia că Părintele Ioan Negruţiu „ca într-o simetrie dumnezeiască, în ultima vreme s-a aşezat în punctul cel mai de vest al duhovniciei româneşti, să nu se răstoarne ţara către nord-est, unde-s cei mai mulţi duhovnici”.
După decembrie 1989, în activitatea sa plină de sacrificiu iese în evidenţă misiunea de duhovnic al cetăţii: este cap de afiş la conferinţele studenţilor din Timişoara şi încurajează tinerii să intre pe linia de luptă a neamului românesc, aceasta fiind cea mai importantă operă a sa. Deşi a fost unul dintre cei mai buni predicatori ai Bisericii, nu a dorit să lase ceva scris (modestia sa socratică dăunează acum, lipsindu-ne de un cuvânt de întărire), cele două convorbiri cu sfinţia sa (în „Convorbiri duhovniceşti”, vol II, 1990 şi „Accesul la memorial”, 1999) putând fi completate doar de mărturia celor ce l-au cunoscut sau de înregistrările unor predici.
A avut şi o mare nemulţumire: nici un ofiţer sau informator al Securităţii, nici un torţionar din câţi erau măcar în partea aceea de ţară, nu au ajuns după Revoluţie să-şi spovedească la dânsul răul comis. Şi-a dus Crucea cu demnitate şi va primi cununa pe patul de suferinţă: din 1996, în urma unei indigestii, a unei infecţii şi a unor operaţii, avea să zacă peste şapte ani în patul din chilia sa, îngrijit de maici şi continuu cercetat de cei ce-l îndrăgeau, până când lumina din ochi i s-a stins.
De acolo a auzit chemarea celor plecaţi mai înainte şi a urcat la Domnul în 22 octombrie 2003. Trecutul său de luptă şi suferinţă, dimpreună cu trupul străveziu şi chipul îngeresc al Părintelui, i-au încredinţat pe cei ce au participat la înmormântarea sa că au însoţit pe ultimul drum un sfânt. Mormântul Părintelui Ioan se află în curtea Mănăstirii Timişeni Şag.
În veci pomenirea lui!
Cezarina Condurache / FGM
“Ştia că drumul său e drumul Crucii” – Mărturii
„N-a putut nimeni şi nimic împotriva acestui vulcan în erupţie permanentă – care a fost şi a rămas până în clipa cea mai de pe urmă Părintele Negruţiu. Nu i-au înmuiat oasele „verzi” (pentru a ne folosi de această coincidenţă lingvistic-politică) nici anii nesfârşiţi ai închisorilor ucigaşe, nici comunismul tâmp şi bestial, nici jigodia popească a lui Burducea, torţionari ai sufletului românesc şcoliţi de Vîşinski şi Nicolski, cu icoana în mână şi ciocanul în inimă, harnici secerători de neghină în ogorul Domnului, dar mai ales nu au reuşit nici ademenirile episcopale, în schimbul renegării exprese a trecutului său legionar (pr. Ioan Buga, Permanenţe, 11/2003)
„Bisericuţa noastră strălucea de ordine şi curăţenie, iar noi toţi ne simţeam bogaţi când ne adunam acolo, sub privirea caldă a ctitorului său, care ne învăluia pe toţi într-o unică şi frăţească îmbrăţişare. Era mai mult decât speraserăm toţi. Dar în septembrie 1958 au început masivele rearestări, de fapt în două zile satul a rămas pustiu, aşa cum rămân cuiburile goale după ce a plecat „şi ultimul lăstun”. În acele zile Părintele era plecat la Galaţi, tot pentru nevoile noii biserici. Când a revenit şi a găsit satul gol, l-a cuprins o tristeţe adâncă, gândindu-se că bisericuţa avea să rămână în voia soartei. Mi-a mărturisit mai târziu că prin minte i-a trecut gândul să fugă, să se strecoare printre nesfârşitele lanuri de porumb, să se îndrepte spre o gară, aşteptând o minune.
S-a culcat mâhnit şi, adormit cu gândul la fugă, a avut un vis: se făcea că aleargă printre buruieni şi hăţişuri, iar la un moment dat, într-un mic luminiş, a găsit o cruce căzută la pământ. A încercat să o ridice, să o fixeze, dar nu reuşea. Un glas lăuntric i-a spus atunci că acea cruce nu poate fi fixată pentru că nu are bază. Părintele a înţeles atunci că la baza ei trebuie să stea un suflet de om. Şi a mai înţeles că el este cel care trebuie să stea la baza Crucii, slujind-o cu credinţă întreaga sa viaţă. Tulburat, s-a trezit din acest vis semnificativ.
Când securiştii au bătut la uşă, avea deja bagajele făcute. Aşa l-au înhăţat iar închisorile. Dar era împăcat. Ştia că drumul său e drumul Crucii.” (Liana Nedelcu Stan, „Permanenţe”, 12/2003)
„Reîntors la Secţie, sunt mutat într-o celulă cu Părintele Ioan Negruţiu de la Beiuş. A fost profesor de religie la Şcoala Normală de Conducătoare de la Beiuş. A venit de multe ori şi ne-a predat şi nouă, mai ales în perioada dintre plecarea Părintelui Corneliu Sava, până la venirea Părintelui Eliade Buciuc. Toţi aceşti trei profesori de religie ortodoxă de la Beiuş au fost oameni excepţionali. Părintele Ioan Negruţiu era idolul tineretului beiuşean.” (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 11)
Părintele Negruţiu, „splendidă figură de iluminat, arestat dintr-un orăşel din Apuseni unde era profesor de religie” (Dan Lucinescu, „Jertfa”, Ed. Siaj, 2008, p.71)
Un volum dedicat lui Ioan Negruțiu, preotul cu „închisoarea satisfăcută”
de Arhim. Drd. Simeon Stana, 14 August 2017
Căderea regimului totalitar în România a deschis calea spre cunoaşterea măsurilor implementate, bineînţeles în mod violent, de către stăpânirea de tristă amintire, în scopul impunerii ideologiei comuniste în societatea românească. Biserica şi membrii acesteia, preoţi şi credincioşi, au reprezentat ţintele cele mai urmărite, iar combaterea, exterminarea şi eliminarea lor au constituit elementele programatice ale politicii de stat.
Între miile de păstori care învăţau şi hrăneau pe atunci turma lui Hristos din cuvântul Evangheliei se numără şi părintele Ioan Negruţiu, dascălul de religie din Beiuş, preotul de mai apoi de la Mănăstirea Timişeni, din Arhiepiscopia Timişoarei, pe care un raport al Securităţii îl caracteriza: „Preot cu închisoarea satisfăcută”. Nu întâmplător, preotul Teofil Bradea, vânător de cuvinte de taină şi tâlc, a inserat în titlul cărţii dedicate părintelui Ioan Negruţiu şi această precizare, la prima lectură hazlie, a unui ofiţer de Securitate, impresionat probabil şi acela de dimensiunea supliciului pe care l-a îndurat martirul lui Hristos.
E a doua carte din ultimii ani care vine să umple un gol de informaţie despre personalitatea celui pe care prof. Nae Georgescu, într-o postfaţă a cărţii, îl caracterizează a fi un om care n-a făcut compromisuri, reuşind „să străpungă sau să lungească opreliştile, ajungând chiar director de seminar în anii comunişti, fără a se mlădia după ideologii…, prin puterea minţii şi sufletului său – la care s-au adăugat dragostea şi înţelegerea celor din jur, mai ales a ierarhilor săi, dar chiar şi a unor militari securişti cu simţ intelectual mai cultivat”.
Cartea „Negruţiu S. Ioan, preot cu închisoarea satisfăcută”, a părintelui Teofil Bradea, este rezultatul studiului a peste 600 de pagini cuprinse în cele cinci dosare aflate la Centrul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Descrisă de autor ca „un veritabil roman poliţist” şi materializată în peste 100 de pagini de lectură, cartea urmăreşte traseul părintelui Ioan Negruțiu de la Oradea (nume de cod Uraganul; Nan) la Curtea de Argeş (Cobra, Negrea), Bucureşti (Neagu) şi Timişoara (Nedelcu).
Este cutremurător, însă şi mobilizator, pentru oricine parcurge aceste pagini, pe de o parte, să descopere grozăvia unui regim politic atât de apropiat temporar de zilele noastre, convieţuind încă şi împletindu-ne paşii cu ai acelora care sunt personajele unei Iliade sfârşite în Cer, iar pe de altă parte, să deschidă mintea, dar mai ales inima, către acele orizonturi pe care protagonistul notelor informative caută să le deschidă în sufletele semenilor lui. S-a reuşit, şi socotesc potrivit să felicit pe autor pentru acest lucru, scoaterea la lumină, inclusiv prin prisma opresorilor, a unei dovezi de rezistenţă, de mărturisire a credinţei în Hristos, de dragoste şi jertfă pentru Biserică şi neam.
Acestea sunt doar câteva motive, credem suficiente, pentru care recomandăm tuturor cititorilor cartea preotului Teofil Bradea, „Negruţiu S. Ioan, preot cu închisoarea satisfăcută”, apărută la Editura Piatră Seacă din Oradea.
Pravila Claustraţilor din închisorile bolşevice. Armele de apărare ale mucenicilor: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi
Părintele Ioan Negruţiu: “Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.
Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.
Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenia faţă de cei mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase, prin memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor consacraţi, veterani ai închisorilor: Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alţii; prin învăţarea de limbi străine, prin îmbogăţirea cunoştinţelor, folosind scrisul cu acul: pe perţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc.
Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor, rânduită pentru realizarea purificării prin suferinţă, a catharsis-ului creştin, folosind metodele consacrate de veacuri ale marilor asceţi şi mucenici creştini, spre a se pune temelie nepieritoare Împărăţiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în celulele temniţelor devenite altare de jertfă pentru Hristos”.
Protosinghel Ioanichie Bălan – Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990