Cercetătorul și teologul Florin Duțu anunță un eveniment extraordinar care are loc azi, joi, 19 decembrie 2019: dezvelirea oficială a statuii academicianului și mărturisitorului Nichifor Crainic, în satul său natal, Bulbucata (județul Giurgiu), cu ocazia împlinirii a 130 de ani de la nașterea gânditorului-martir al închisorilor bolșevice. Părintele Dumitru Stăniloae și Părintele Arsenie Boca i-au fost discipoli în cele teologice iar pe prietenul său Lucian Blaga l-a îndemnat să scrie Spațiul Mioritic. Poeziile sale au salvat vieți la Aiud și au rămas pentru generațiile viitoare ca nestemate izvorâte din dragostea de neam și credință a mărturisitorilor credinței celei adevărate în temnițele antihristice. Florin Duțu, unul dintre editorii operei sale, inclusiv a unor texte cu totul inedite, apărute la Editura Floare Albă de Colț, ne oferă câteva repere din viața marelui apologet al Ortodoxiei:
Academicianul Nichifor Crainic (22 decembrie 1889 – 20 august 1972) a fost un mare gânditor român din secolul al XX-lea: profesor de teologie mistică la Universitatea din București, după ce predase la Chișinău; poet creștin ortodox martir (Şesuri natale; Darurile pământului; Țara de peste veac; Șoim peste prăpastie – versuri create în temnița Aiudului) – „a suferit o grea mucenicie atât el cât şi familia lui numai pentru iubirea neamului său şi a lui Hristos” (scria Pr. Stăniloae); director al revistei „Gândirea”, unde s-au lansat personalități precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Radu Gyr etc.; ziarist patriot și creștin (a debutat ca redactor la ziarul „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga), condamnat în „Procesul ziariştilor din 1945” pentru poziția sa anticomunistă de către soţia (Alexandra Sidorovici – acuzator public) odiosului complotist marxist-leninist Silviu Brucan (ex-Saul Bruckner); ctitor al Filocaliei românești împreună cu pr. Dumitru Stăniloae și pr. Arsenie Boca, al căror maestru a fost în cele teologice; Ministru al Propagandei Naționale în Guvernul Gigurtu și patru luni în guvernul Ion Antonescu, Preşedinte al Societăţii Cinematografice „Filmul românesc” (1942-1944), mărturisitor în temnițele comuniste timp de 15 ani. Distincţii: Academician; Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena; Premiul Naţional de Poezie.
„Eu m-am format la şcoala lui Nicolae Iorga, pe care l-am proslăvit în toate cărţile mele, în poezii şi în nenumărate articole. El a fost, în mod subconştient, modelul vieţii mele publice. Am vrut să fiu un educator al tinereţei, cu deosebire faţă de N. Iorga, că am visat ţării mele un tineret creştin. Ideea aceasta e accentuată în tot ce am scris. La începuturile mele am colaborat la publicaţiile literare ale lui Iorga. Prima mea carte de versuri a fost subliniată de el. Literatura mea o considera el, ca o hrană pentru «înnobilarea sufletelor». Sunt cuvintele lui.” (Nichifor Crainic)
„Noi socotim, cei ce vă iubim și vă prețuim, că sunteți un precursor, atât în atragerea atenției asupra acestei spiritualități populare, cât și asupra acestor concluzii de sobornicitate românească, pe care le-ați dezvoltat neîncetat. Sunteți un precursor pe care vă vor prețui așa cum vă prețuim noi, cei ce vă iubim, din două sau trei generații, vă vor prețui și vă vor adânci și vor înțelege și vă vor relua generațiile care vor urma.
Iubite domnule profesor,
Acum 80 de ani, Moș Crăciun a adus într-o casă țărănească din apropierea Bucureștiului, un dar neprețuit nu numai pentru casa aceea, ci un dar neprețuit și netrecător pentru toată cultura românească.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Aniversarea de 80 de ani a lui Nichifor Crainic, 1969)
„Invazia teologiei în cultura românească postbelică, înţeleg penetraţia ei masivă şi profundă, va rămâne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic […] Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare, susţinute şi de fiecare zi. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare […] Cu el alături intră în Academia Română şi Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul şi Ioan Damaschinul, gânditorii falnici ai creştinătăţii răsăritene.” (Lucian Blaga)
DEȚINUTUL POLITIC – ÎNVĂȚĂTORUL GRIGORE CARAZA DESPRE NICHIFOR CRAINIC LA AIUD:
„În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în acelaşi salon din Secţia a II-a a închisorii, unde mai era şi Kurt Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima (mort în Aiud după câţiva ani) şi unul din fraţii Cioculescu. Poziţia noastră era în apropierea uşii, pe partea dreaptă la intrare, la primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul II al priciului, pe diagonală, în partea stângă. Era acest om atât de mare, încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colţ şi, mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în aceeaşi încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic.
La ora 8.00, în capătul opus se auziră uşi deschizându-se şi un glas de gardian care striga:
«- Lasă vorba! Ia pe câte unul şi ieşi în curte, la plimbare!»
Afurisitul de gardian era unul dintre cei trei fraţi Maier, de loc din comuna Păjida, pe malul stâng al Mureşului, toţi temniceri dintre cei mai cruzi, mai blestemaţi şi mai diabolici oameni. Vasile era socotit cel mai feroce, urmat de Gheorghe şi celălalt frate, al cărui nume de botez nu mi-l mai amintesc. Mai aveau două surori, despre care se spunea că sunt şi ele temnicere, la Mislea, pe Valea Prahovei, o închisoare pentru femei condamnate politic. Deci, o familie de călăi şi nu ştiu dacă fraţii Samson, cei care au făcut execuţiile în Piaţa Concordiei, în Revoluţia franceză de la 1789, i-au depăşit în cruzime pe aceşti fraţi Maier.
La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:
«- Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva!»
Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de «ă» sau de «î», oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiţie de întemniţat. În acea perioadă neagră din viaţa mea, am audiat multe personalităţi din crema intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.
Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temniţele murdare ale comunismului?
Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile.
Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de perete. În prag – un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:
«- Crainic! Dă-mi cartea!
– Ce carte, domnule şef?
– Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul uşii şi te ascult?!!
– N-am nici o carte, domnule şef!»
Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:
«- Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!»
A stat gardianul uitându-se lung, meditând – dacă i se poate atribui această calitate unei fiinţe ca el –, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:
«- Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aş în p…. mă-tii, da’ deştept mai eşti!»…
De la Crainic şi Gyr, am învăţat sute de poezii, aşa încât, în ianuarie 1957, când m-am eliberat din Aiud, aveam în memorie peste 10.000 de versuri.
Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna «raiul comunist» nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.
Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut «vinovaţi» în faţa gardianului de serviciu – pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 19.00, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi – de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor – au fost lăsaţi acolo.
Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului.
WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând un unghi de 90 de grade, iar vis-à-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie – un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă – pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa – le-a aruncat pe geam acea mană cerească.
Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea. Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile” (Grigore CARAZA, Aiud însângerat, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013, p. 82-83.)
„Cântecul Potirului” este una dintre acele poezii create de N. Crainic în anii de temniţă. Această poezie a fost transmisă celor din celulele învecinate prin alfabetul Morse, mai exact „prin ţeavă”, apoi s-au împărtăşit de ea toţi deţinuţii Aiudului.
Părintele D. Stăniloae: „o socotesc ca poezia cu cele mai profunde şi mai bogate sensuri. Totul se explică prin Dumnezeu şi totul capătă o valoare eternă în Dumnezeu. Este poezia care ar merita, socotesc, cel mai mult să fie învăţată de fiecare român.”
POEZII DIN ÎNCHISOARE – CARE AU SALVAT VIEȚI:
CÂNTECUL POTIRULUI
Când holda tăiată de seceri fu gata,
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice în picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Hristos.
Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e faţa lui Domnu Hristos.
Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă mană de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.
Din coarda de viţă ce-nfăşură crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrămi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Hristos.
Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicu’ şi tata
În joc de călcâie zdrobind nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Hristos.
Şi iată potirul la gură Te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.
UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.
DOINA MUNŢILOR sau DOINA MEA
Munţilor
Cărunţilor,
Culmile ce se ridică
Trăsnetele le despică
Şi din stâncile trufaşe
Crapă ţăndări pe făgaşe,
Şi din ţăndări crapă prund,
Ce-a fost vârf ajunge fund.
Munţilor
Cărunţilor,
Apa, cât sunteţi de munţi,
Macină din voi grăunţi
Şi pâraele vă tae
Rumeguş de fierăstrae
Şi cu valul care pleacă
Fundul mărilor vă-neacă.
Munţilor
Cărunţilor,
De-ar fi soarta pe ales,
Decât munţi mai bine şes,
Să te muşte sapele,
Să te bată apele,
Holdele să se ridice
Cu miros de pâine-n spice.
CÂNTEC DE DUPĂ GRATII
Am fost făcut să n-am
Pe acest pământ nimic,
Ca pasărea pe ram
Cobor şi mă ridic.
Pe ziduri de cetăţi
M-am îndârjit să lupt,
Pândar de bunătăţi
Din care nu mă-nfrupt.
Şi, frunte de voinici,
M-am războit cu zmei
Să ocrotesc pitici
Batjocorit de ei.
Iar dragostea de neam
M-a-nflăcărat să-i cânt
Moşia unde n-am
Doi paşi pentru mormânt
Şi pentru-acestea fac
Osânda cea mai grea.
Nici zdreanţa-n care zac
Nu e măcar a mea.
Dacă-am avut fârtaţi
De luptă şi de dor,
Se bucură-ncântaţi
Că mor în locul lor.
Şi dacă-am fost poet
Şi luptător pe rând,
Sunt astăzi un schelet
Ce spânzură de-un gând
Mă-nvârt, pe cât mai ştiu,
Ca piatra morii-n lac
Şi macin un pustiu
Sub vântul Nenoroc.
La geam grilajul des
Rânjeşte guri de fier
În semn că pot să ies
Cu sufletul spre cer.
C-am fost făcut să n-am
Pe-acest pământ nimic,
Ca pasărea pe ram
Cobor şi mă ridic.
Aiud, 7 mai 1949
CÂNTECUL FOAMEI
De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boabă stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnaţi o zeamă şi renasc.
Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borş cu ştir l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-aş atinge
Fulgerător aş înverzi.
Lăsaţi-mi braţul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Muşcând, m-ar umple de aromă
Şi-aş mai trăi în adevăr.
În ţara turmelor şi-a pâinii
Eu zac pe lingură şi blid,
Lăsaţi-mă s-acin cu câinii
Ori să cerşesc pe lângă zid.
O, Milostivule, Tu care
Din doi ciortani şi cinci colaci
Făcuşi un munte de mâncare
Să saturi gloate de săraci,
Repetă, Bunule, minunea
Şi ospătează mii de guri
Iar mie ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coş de frimituri!
MILOGUL
Cerşea la colţ un slăbănog
În zdrenţe, slut şi fără dinţi.
Neguţătorul de arginţi
Gândi zărindu-l pe milog:
Eu nu dau mila mea obol
Acestui trântor de prisos
Şi-ntoarse rânjetu-i câinos
Rămasului cu mâna-n gol.
Trecu maestrul glorios
Al farmecului triumfal
Cu spiritul în ideal
Şi-a zis văzând pe zdrenţăros:
E-atât de slut că mă-nspăimânt
Eu, magul purei frumuseţi!
Şi-ntoarse recele dispreţ
Rămasului cu mâna-n vânt.
Trecu predicatorul sfânt
Grăbindu-se către amvon,
Vijelios ca un ciclon
Să se deslănţuie-n cuvânt,
S-aprindă mila din altar
De soarta celui slăbănog,
Dar ocoli pe-acest milog
Cu mâna-ntinsă în zadar.
Târziu, când noaptea cobora,
Sosi o umbră ca-n icoane,
Pe mâini cu semne de piroane
Şi-o inimă ce sângera.
Pe chipul ars de chin şi vai
Oftând îl sărută fierbinte
Cu veşnicia în cuvinte:
Tu azi vei fi cu mine-n rai.
O PĂSĂRICĂ
Spre pâinea mea cea mititică
Veni la geam o păsărică.
Ar ciuguli o frimitură
Căci pâinea-i pare cât o şură.
Dar când s-apropie cu jind,
Mă vede pe podea bolind
Şi se retrage cu sfială.
O, ea pricepe ce e boală.
Să fii flămând, flămând, flămând
Cu foamea-n pântece şi-n gând!
Ce şi-o fi zis? „O frimitură
E pentru el o-nghiţitură”
Şi zboară pe neaşteptate
Spre ţarinile-nsămânţate.
Povestea ei aş vrea să o ştie
Tovarăşul de puşcărie,
Căci ieri, la prânz, pe când boleam,
S-a nevăzut pâinea din geam.
Aiud, Aprilie 1950
