CTITORII ŞI CTITORI

75 de ani de la sfinţirea bisericii din Stoeneşti-Muscel

de Radu Petrescu-Muscel

Munca liniştită, depusă cu sârguinţă, este cea care duce întotdeauna la înfăptuiri trainice. Iar ctitorii jertfelnici din Neamul Coteneştilor, din spiţa Iuzbaşei Neagoe ot Cetăţenii de Muscel, au lăsat urmaşilor patru biserici rurale în Muscel şi Dâmboviţa, judeţe vecine.

La 8 octombrie s-au împlinit 75 de ani de la sfinţirea bisericii noi din comuna Stoeneşti-Muscel, considerată de profesorul Ion Popescu-Argeşel a fi cea mai frumoasă de pe valea superioară a Dâmboviţei.

Fost deţinut politic, preotul profesor Gheorghe I. Cotenescu (1886-1965) s-a născut în comuna dâmboviţeană Izvoarele ca fiu de preot. Din copilărie s-a simţit legat de Biserică, mulţumită educaţiei primite în familie. Ca să-şi poată îndeplini bine menirea de părinte ai fiilor duhovniceşti, a absolvit în paralel Teologia şi Conservatorul.

După căsătoria sa cu Elisabeta Răuţoiu din Stoeneşti a fost hirotonit în 1912 pe seama parohiei Conţeşti din Muscel, iar în 1913, la înfiinţarea noii parohii din Stoeneşti, revine pe pământul strămoşilor săi, stabilindu-se alături de socri. Decizia i-a influenţat viaţa, slujind aici cu credinţă timp de 52 de ani, fiindu-i dat să îndure torturile şi umilinţele prin care au trecut deţinuţii politici sub regimul ateu.

Preot căpitan în spitale militare de evacuare şi în unităţi combatante, participă la întreaga campanie militară (1916-1919), din Muntenia în Moldova, din Basarabia în Ardeal, “de la Nistru până la Tisa”, şi mai departe.

Demobilizat, revine în Muscel şi iniţiază eforturile de transformare a localităţii de domiciliu, grav afectată de bombardamente şi de luptele purtate la Rucăr, Dragoslavele şi Stoeneşti cu trupele germane care încercaseră în 1916 să-şi croiască drum spre Bucureşti, prin Câmpulung sau pe Valea Dâmboviţei, prin Târgovişte. Bisericuţa din Stoeneşti, monument istoric (1819), fusese pângărită: devenise grajd, mobilierul pus pe foc, clopotele confiscate pentru topire, masa din Altar sfărâmată.

Primii care-l susţin sunt foştii camarazi. Ofiţerii şi soldaţii Regimentului 9 Vânători donează primele sume, câteva mii de lei. Nobleţea gestului este cioplită în marmura pisaniei.

Stabilit în Stoeneşti, comandorul Dan Zaharia răspunde pozitiv rugăminţii preotului căpitan în rezervă Gheorghe Cotenescu. Cei doi înfiinţează un comitet de iniţiativă împreună cu donatorul terenului, Ioan Răuţoiu [socrul preotului – n.a.]. Îşi propuneau ridicarea unei noi biserici, menite să reziste timpului, alături de cea veche, mărturie tăcută a demnităţii unui popor şi a vitregiilor războiului. Energic, preotul Cotenescu obţine sprijinul profesorului său din Facultate, Ioan Mihălcescu [viitorul mitropolit Irineu al Moldovei – n.a.], care acceptă preşedinţia de onoare. Alţi membri erau colonelul Ion Manolescu, Nicolae Racottă şi scriitorul Ion Ionescu-Boteni.

Peisajele muscelene îl atrag în zonă şi pe primul Patriarh al României Mari, Dr. Miron Cristea. De la reşedinţa sa de vară din Dragoslavele, oferită în dar de preoţimea musceleană şi Obstea Dragoslăvenilor, el vizitează în repetate rânduri şantierul demarat în 1929, pe vechea temelie din 1893. Urmărind mersul lucrărilor, Patriarhul îl atenţionează că vrea s-o sfinţească.

Criza economică în care se zbătea ţara face ca banii să-şi piardă valoarea şi lucrările stagnează. Lansează sute de liste de subscripţie printre prietenii săi din studenţie, auditorii prelegerilor sale de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, absolvenţii celor patru seminarii teologice la care predase.

Patriarhul îi înţelege truda şi înţelepciunea cu care a depăşit obstacolele, recompensându-l cu rangul de Iconom Stavrofor şi dreptul de a purta brâul roşu pe viaţă.

În semn de recunoştinţă eternă, cei doi ctitori simbolici, Patriarhul Miron şi Mitropolitul Irineu apar împreună în tabloul votiv.

Zidirea bisericească în stil bizantin autentic este amplasată pe o terasă din dreapta Dâmboviţei, la altitudinea de 575 m, fiind păzită maiestuos de Colţul Albinei, pe vârful căruia s-a ridicat o imensă cruce, la început din stejar, azi din profile metalice, o replică locală a Crucii Caraimanului.

Această bijuterie arhitectonică a fost realizată de un colectiv de profesionişti: arhitectul-şef al Patriarhiei Dumitru Ionescu-Berechet, antreprenorii Guido şi Tita de Nicolo, sculptorul în lemn Dumitru Iliescu-Călineşti, pictorii Octav Angheluţă, Vasile Blendea, Gheorghe Vânătoru şi Ion Fleşaru.

Duminică, 8 octombrie 1939, în prezenţa IPSS Patriarhul Nicodim, Vicarul Patriarhal Veniamin, aflat în fruntea soborului de preoţi şi a diaconilor Catedralei din Bucureşti, a oficiat sfinţitoarea slujbă de târnosire, cinstind astfel jertfa parohului Gheorghe Cotenescu, a sătenilor dreptcredincioşi, a Regimentului 9 Vânători şi a miilor de donatori din întreaga Românie Mare (foto sus).

Au fost de faţă Ministrul Cultelor şi Artelor Nicolae Zigre, Rezidentul regal Gheorghe Alexianu, prefecţii din patru judeţe (Argeş, Braşov, Dâmboviţa şi Muscel), numeroase oficialităţi, inclusiv din Bucureşti şi două mii de săteni din comunele muscelene. Presa bucureşteană a evidenţiat prezenţa a doi cavaleri ai ordinului militar “Mihai Viteazul”: generalul Gheorghe Rasoviceanu şi ziaristul Pamfil Şeicaru.

Ceremoniile au fost filmate şi radiodifuzate, cum îi confirmă ulterior bunul său prieten, scriitorul Mihail Lungianu.

Calitatea de prim-ctitor şi meritele sale de necontestat îi vor fi recunoscute cu greu în timpul regimului comunist. Târziu s-au obţinut avizele necesare pentru ca preotul Gheorghe Cotenescu şi soţia sa, îmbrăcată în frumosul port muscelean, să poată figura în tabloul votiv. Îşi dorm somnul de veci în cavoul aflat în curtea bisericii.

Dumnezeu să-i aibă în pază veşnică pe ctitorii de biserici din Neamul Coteneştilor, iar noi să reînvăţăm să preţuim cum se cuvine memoria tuturor acelor oameni, clerici şi laici, bogaţi şi săraci, care n-au precupeţit nimic, mergând de multe ori până la jertfa supremă, pentru Credinţă, Neam şi Ţară!

Sursa: MĂRTURISITORII

Părintele Justin Pârvu despre Părintele Gheorghe Cotenescu: “Îmi amintesc cu drag de frumoasele vremuri pe când eram elev la seminarul de la Cernica, şi printre mulţi profesori deosebiţi, una dintre cele mai interesante figuri a fost şi îmi rămâne în memorie Părintele Profesor Gheorghe Cotenescu. Eu am îndrăgit mult muzica psaltică şi de aceea Părintele Profesor prezenta pentru mine un interes aparte, dar nu numai prin talentul său muzical, cât şi prin dăruirea sa faţă de elevi, sacrificiul pe care îl depunea în munca sa pedagogică. Era un om bun ca pâinea lui Dumnezeu, încât noi stăteam foarte relaxaţi şi nestresaţi la ora Părintelui. Sărmanul Părinte venea aşa de obosit, deoarece făcea naveta de la Târgovişte la Cernica, pornindu-se cu noaptea în cap de acasă şi bucuria noastră era când drumurile erau înzăpezite şi maşinile nu străbăteau de la Pantelimon până la Cernica, fiind astfel scutiţi de oră. Aşa năstruşnici cum eram noi, Părintele Cotenescu ne iubea pe toţi, şi în memoria mea rămâne ca o adevărata vioară a ortodoxiei româneşti, care a mers până în cele mai sensibile tonuri muzicale, dar şi sufleteşti..”