Academicianul Ioan NICHIFOR-CRAINIC

Viaţa, activitatea, descoperirea misticii şi invazia Teologiei Ortodoxe în cultura română

de Florin Duţu

 

„Cum şi-au păstrat românii predania lor isihastă în lungul răstimp al secetei duhovniceşti din epoca modernă, cum i-au vegheat, împlinit şi transmis învăţăturile sihaştrii nelipsiţi nici atunci din poienile Carpaţilor, mărturiile despre nevoinţele, încercările şi biruinţele lor reprezintă un capitol încă în lucru al istoriografiei noastre spirituale. El a fost inaugurat de Nichifor Crainic (s.n.) şi amplificat prin opera Părintelui Dumitru Stăniloae şi a discipolilor lui.”

(Virgil CÂNDEA, Din nou despre Filocalia de la Prodromul)

 

„Eu unul, ca fiecare tânăr la vremea lui, m-am visat orice vreţi, afară de profesor universitar. Pe băncile Seminarului m-am visat preot în satul meu, şi n-am izbutit. Pe băncile acestei venerate Facultăţi m-am visat preot în capitală, şi iarăşi n-am izbutit. Pe băncile Universităţii vieneze m-am visat publicist liber în ţara mea, luptând pentru o directivă în cultura românească şi nu ştiu dacă şi cât am izbutit. Bruma de cultură pe care am dobândit-o de la maeştrii mei din ţară şi din străinătate, precum şi din cărţile citite, am crezut că o pot folosi în această directivă de publicistică ortodoxă. Dar profesor universitar n-am îndrăznit niciodată să mă visez”. (Nichifor CRAINIC, Prelegere inaugurală a cursului despre Dostoievski şi creştinismul rus, 1932, Facultatea de Teologie Ortodoxă)

„Am visat ţării mele un tineret creştin!”

„Eu am fost un suflet frământat de grijile ţării mele.”

„Eu urmez steagul ţării, după principiul lui Nicolae Iorga!” (Nichifor CRAINIC, Declaraţie- 31 Mai 1947, ACNSAS, Fond Penal, dosar 13206, vol. 2, f. 508; 510; 527)

„Eu m-am socotit întotdeauna un scriitor independent care n-are nevoie de încadrare pentru a exprima ce crede. Nici nu m-a muşcat de inimă pofta puterii ca să am nevoie să mă încadrez. Aş fi fost mulţumit dacă alţii ar fi realizat ideile în care am crezut. Demnităţile pe care le-am deţinut nu s-au datorat nici măcar legăturilor personale ci, ca să zic aşa, persoanei sau personalităţii mele”. (Nichifor CRAINIC, Declaraţie, 31 Mai 1947)

„Nichifor Crainic, directorul acestei reviste, lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie. Era şi un mare poet. În poemele sale el exprima această spiritualitate pe care o vedea prezentă în popor. Vedea Ortodoxia ca pe o componentă esenţială a spiritualităţii româneşti.” (Pr. Dumitru STĂNILOAE, în: Pr. Marc-Antoine COSTA de BEAUREGARD, Pr. Dumitru STĂNILOAE, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Ed. a III-a, trad. Maria-Cornelia ICĂ jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 31)

„Deşi credinţa lui Crainic e imprimată de trăirea românească, el este totuşi şi un mare exponent al dreptei credinţe, un teolog adevărat.” (Pr. Dumitru STĂNILOAE, Poezia creştină a lui Nichifor Crainic, în: Nichifor CRAINIC, Şoim peste prăpastie: versuri inedite create în temniţele Aiudului, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 13)

“A fost un martir, un dăruit”

„PR. IOAN PINTEA:

– Avem şi noi scriitorii noştri creştini.

PR. DUMITRU STĂNILOAE:

– Da şi nu. Au încercat: Coşbuc, Sadoveanu, Arghezi. Au reuşit se pare alţii: Goga, Voiculescu, Alexandru, Turcea. Dar cazul exemplar este şi rămâne Nichifor Crainic.

IOAN PINTEA:

– I-aţi fost ucenic, dacă nu mă înşel.

DUMITRU STĂNILOAE:

– Da. Mi-a citit câteva articole publicate în Telegraful Român (eram atunci la Sibiu) apoi m-a chemat – fără niciun fel de rezervă – să le public în Gândirea. Avea mare încredere în mine. A fost un martir, un dăruit”. (în: Revista Renaşterea, nr. 9, sept./1990, p. 4)

„Păcat că profesorul ăsta nu-i şi popă. Că de-ar fi fost aşa ceva în Bărăganul de unde zice că se trage, dacă s-ar fi armonizat şi cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi făcut cât o întreagă academie!” (Petre ȚUȚEA despre Nichifor CRAINIC, la Aiud, în: Marcel PETRIŞOR, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008, p. 154-157.)

Schiţă biografică

(1926 * Şi-a schimbat numele de familie din DOBRE în NICHIFOR-CRAINIC, păstrându-şi prenumele IOAN. Iniţial a fost nevoit în seminar să recurgă la pseudonimul literar Nichifor Crainic.)

1. 22 decembrie 1889 * Bulbucata, Vlaşca (azi jud. Giurgiu)
2. 20/21 august 1972 * Mogoşoaia, Bucureşti-Ilfov; înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri” (la figura 22 a cimitirului) din Bucureşti

Distincţii:

Academician (membru titular din 21 mai 1940, discursul de recepţie: „Elogiul lui Octavian Goga, 22 mai 1940; exclus din Academie de „apostolii urii” ai comunismului la 2 iunie 1946; repus în drepturi la 22 nov. 1995)

Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (5 nov.1940)

Premiul Naţional de Poezie (1928)

Părinţii şi fraţii:

DOBRE Nedelea şi Stana (ex-Şerban) – ţărani agricultori

Fraţi: „am fost 7 copii. Eu cel mai mare, 2 fraţi care au murit şi 3 surori [Voica, Eugenia şi Elena], care sper că trăiesc” [1962].

Studii:

5 clase primare în comuna natală (repetă clasa a 5-a din cauza secetei din 1903)

1904-1912 * Seminarul Central din Bucureşti (bursă) – opt ani între zidurile roşii din Dealul Filaret

1912-1916 * Facultatea de Teologie din Bucureşti.

1920-1922 * Filosofia la Universitatea din Viena; şi-a ales o teză de doctorat din teologia medievală germană despre Meister Eckhart, dar a întrerupt studiile din cauza prăbuşirii monedei austriece. Mai târziu a devenit Doctor Honoris Causa al acestei universităţi (5 nov. 1940).

Activităţi:

1912-1916 * Funcţionar la Casa Corpului Didactic

1916-1918 * Soldat sanitar în Primul Război Mondial

1923-1926 * Director al secţiei culturale la Fundaţia Principele Carol.

1926-1932 * Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău (primul profesor care introduce studiul misticii ortodoxe şi al isihasmului – esenţa creştinismului ortodox – într-o facultate dintr-o ţară ortodoxă; aceste cursuri îi vor deschide calea către desăvârșire tânărului Zian Vălean BOCA – viitorul Părinte Arsenie BOCA).

1932-1944 * Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti

(cursuri: Dostoievski şi creştinismul rus (1932-33); Mistică ortodoxă; Mistică germană; Apologetică – teologia culturii).

1940 * Preşedinte al Radiodifuziunii Române.

1942-1944 * Preşedinte al Societăţii Cinematografice „Filmul românesc”.

Ziarist:

„Eu nu m-am simţit niciodată ziarist profesionist în serviciu comandat, ci ziarist în slujba convingerilor mele şi numai alor mele.”

1916-1918 * Debutează ca redactor la ziarul „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga (1871-1940)

1918-1920 * Redactor principal la ziarul „Dacia” sub direcţia lui Alexandru Vlahuţă (1858-1919) şi Ioan Al. Brătescu-Voineşti (1868-1946).

1924-1926 * A întemeiat ziarul „Cuvântul”, cu Cezar Petrescu (1892-1961), Pamfil Şeicaru (1894-1980), Victor Ion Popa (1895-1946) etc.

1926-1928 * Colaborează la ziarul artistic „Rampa” al lui Scarlat Froda (1899–1964), unde, printre altele, a luat apărarea actriţei evreice Leny Caler (1904-1992), jignită de o manifestaţie studenţească.

1928-1929 * A colaborat la ziarul „Curentul” al lui Pamfil Şeicaru (1894-1980); „am plecat, fiindcă şantajele lui Şeicaru îmi compromiteau şi numele meu”.

1932-1933 * A întemeiat ziarul „Calendarul”. Atacând concubinajul de pe Tronul ţării [Carol al II-lea şi Elena Lupescu] în articolul „Ţara regelui Wieder şi a reginei Duduia”, a fost arestat timp de 4 luni, judecat şi achitat, iar ziarul suprimat. De atunci nu i s-a mai dat voie să scoată vreun ziar personal.

„La 24 ianuarie 1932, am întemeiat ziarul meu «Calendarul», subintitulat «ziarul tuturor categoriilor sociale». Funcţiunile organice ale societăţii – ziceam eu atunci – sunt meseriile şi profesiunile. Societatea nu se poate îmbunătăţi decât îmbunătăţind aceste organe ale ei. Am combătut plutocraţia, demonstrând zilnic, printr-o «casetă» din pagina primă. Printre altele, am făcut o lungă campanie documentată împotriva cartelului zahărului, am antrenat întregul parlament, care a legiferat preţul acestui aliment de la 33 lei kg la 22. A fost mândria mea ca ziarist. Pentru aceste campanii, C. Argetoianu, ministrul de Interne, mi-a suprimat ziarul şi m-a numit «bolşevic», în Senat. Reapărând, după căderea lui, am combătut printr-o serie de articole, camarila afaceristă a regelui. Dar în toamna lui 1933, am atacat chiar pe rege şi pe concubina lui, Elena Lupescu, într-un articol violent, în urma căruia, regele mi-a suprimat ziarul. N-am mai avut voie să mai fac ziaristică atâta timp cât a domnit el”.

1936-1938 * Revista „Sfarmă-Piatră” a lui Al. Gregorian, „cu articole ce combăteau Garda de Fier, cuzismul şi articole culturale. În politica externă am susţinut pe Nicolae Titulescu”.

1938 (două luni) * Ziarul „Porunca Vremii” a lui Ilie Rădulescu, unde a combătut politica de imperialism economic şi de amestec în treburile interne ale României a naţional-socialismului german

Scriitor:

1919-1920 * A condus Revista literară „Luceafărul”, fondată de Octavian Goga la Sibiu şi mutată în Bucureşti; simultan, a fost redactor principal al Revistei „Lamura”, întemeiată de Al. Vlahuţă şi editată pentru învăţători, de Fundaţia Principele Carol.

1923-1944 * Revista literară şi artistică „Gândirea”, unde a grupat scriitori de seamă ai ţării. Din 1926 devine singurul conducător al revistei.

Cărţi:

1906 * A publicat versuri încă din clasa a III-a de seminar în diverse reviste literare.

1916 „Şesuri natale” şi „Zâmbete’n lacrimi”; 1920 „Darurile Pământului”; 1921 „Privelişti fugare”; 1925 „Cântecele patriei”; 1932 „Ţara de peste veac”; postum, 1990 „Şoim peste prăpastie” (versuri create în temniţele Aiudului).

Apoi volumele („Cea mai mare parte din studiile şi cursurile mele au rămas în reviste. Dacă le-aş fi tras în volum, ar fi fost cam 15-20 cărţi”):

1919 „Icoanele vremii” (articole din Primul Război Mondial); 1921 „Privelişti fugare: note din Transilvania”; 1934 „Puncte cardinale în haos” (articole din „Gândirea”); 1941 „Ortodoxie şi etnocraţie” (articole din „Gândirea” şi „Sfarmă-Piatră”); 1939 „Nostalgia Paradisului” (curs universitar de apologetică – teologia culturii); 1943 „Germania şi Italia” (articole retipărite din „Calendarul”, pentru propagandă, în situaţia în care se găsea ţara)

Demnităţi politice:

1926-1927 * Secretar General al Ministerului Cultelor şi Artelor, chemat ca tehnician de fostul ministru ardelean Vasile Goldiş:

„La minister venisem cu un minuţios program, care voia să însemneze o politică de stat pentru stimularea şi ocrotirea creaţiei artistice. E publicat în ziarele timpului. Nu l-am putut realiza pentru că proiectele de legi pe care le pregătisem n-au ajuns până în parlament… Am înfiinţat Arhiva fonogramică, pentru culegerea, după cele mai moderne, a folclorului muzical. Era a doua instituţie europeană de acest fel, după cea de la Praga. Am cumpărat de la compozitorul maghiar Bela Bartok cele câteva mii de melodii româneşti, culese din Ardeal, şi le-am depus la Academia Română… În amintirea primului congres al studenţilor din toate provinciile româneşti, ţinut la 1871, am ridicat la mănăstirea Putna un bust lui Eminescu, animatorul acelui congres. Cum Eminescu a fost pe-atunci tânăr student la Viena, am sugerat sculptorului O. Han să modeleze bustul după chipul de arhanghel al poetului, cel de la 19 ani.” (Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, Vol. I, ed. îngrijită de Nedic Lemnaru, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, p. 194-195)

1929 * A fost deputat independent de Vlaşca.

„Susţinusem în ziare pe naţional-ţărănişti, în opoziţie şi persecutaţi de liberali. Eram convins că oricum aveau să aducă o grijă deosebită pentru ţărănime. Eu au hotărât să destineze 6 locuri în parlament ziariştilor independenţi care i-au susţinut. La alegerile generale, mi-au oferit şi mie un loc la Neamţ şi am refuzat. La prima alegere parţială, primul ministru a insistat să primesc, fiindcă Vlaşca era judeţul unde m-am născut. Am primit şi am făcut astfel o experienţă interesantă, pe care am exprimat-o în articole de ziar, spre supărarea celor de la guvern. Dar pentru judeţ am lucrat. În special am rectificat multe nedreptăţi la împroprietărire. Sunt ţărani, care şi azi, poate, îmi ţin chipul în casă cu recunoştinţă. Dar afară de asta, am numit pădurari, care apoi furau lemnele statului, sergenţi de oraş, care îşi părăseau cele mai bune pământuri pentru a lenevi în capitală. Diurna de deputat era în medie de 12000 pe lună şi neajungându-mi să plătesc alergăturile, trebuia să cheltuiesc şi din salariul meu de profesor. Am constatat astfel că deputăţia, cum era atunci, era o îndeletnicire costisitoare pentru mine, om sărac.”

1935 (5 luni) * Membru al Partidului Naţional-Creştin; a demisionat din acest partid, criticându-i în revista „Sfarmă-Piatră” politica demagogică pe care o făceau în problema evreiască.

1940 (2 luni, iulie şi august) * Ministru al Propagandei în Guvernul „Gigurtu”; forţat să intre de Carol II, crezând că prin oameni ca el şi-ar putea salva tronul.

1941 (4 luni; 27 ian. – 30 mai) * Ministru al Propagandei în guvernul „Ion Antonescu”, după rebeliunea legionarilor; a demisionat în 30 mai: „timp în care am tipărit şi difuzat în străinătate 300 000 de volume în câteva limbi pentru susţinerea drepturilor române asupra Ardealului răpit.”

Pribegia în Transilvania (sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea din Bucovina; cu buletin de identitate fals eliberat de primarul refugiat la Sibiu din Gălăneşti-Rădăuţi, Nichifor Crainic pribegeşte prin Transilvania. Se ascunde mai întâi în Sibiu, apoi la M-rea Brâncoveanu, ajutat de Pr. Arsenie BOCA (foto mai sus), de unde pleacă în satele Grosuri-Blăjeni (Hunedoara), Zdrapţi, Vaţa, Lepindea (la Cornel DASCĂL, preot tânăr cu trei copii; jud. Târnava Mică, azi Mureş), Icland (a iernat la preotul Matei MORUŞCA – bunicul actualului ambasador al României în Japonia, dl. dr. Radu ȘERBAN – și fratele lui Policarp MORUŞCA, primul episcop al românilor din America între 1935-1939), Cerghid (Mureş; la preotul Ioan Sămărghiţan, un fost student de-al său; unde se predă la 24 mai 1947):

Închisorile sale:

25 mai 1947 – iul. 1947 * Închis la sediul Ministerului de Interne

iul. 1947 – 19 iun. 1948 * Închis la Văcăreşti

„După sfatul lui Petru Groza, am stat camuflat prin satele ardeleneşti doi ani şi jumătate, crezând, după cuvântul său, că vine amnistia politică. M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestaţie şi, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa şi s-a început rejudecarea. Dar în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud” (ACNSAS, dosar 3722, vol. 1, f. 177-178).

19 iun. 1948 – martie 1962 * În penitenciarul Aiud.

După închisoare:

1962-1968 * Redactor la Revista „Glasul Patriei” a Ministerului de Interne, destinată celor din exil.

Academicianului Nichifor CRAINIC, Biserica Ortodoxă şi neamul românesc îi datorează „invazia teologiei [ortodoxe] în cultura românească postbelică… Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare, susţinute şi de fiecare zi. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox, rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare… este aici şi o operă de gânditor ortodox… punctul de mânecare al gândirii lui Crainic este credinţa într-o «revelaţie divină» făcută omului prin literatura testamentară, dar şi prin acele organe ale revelaţiei care sunt sfinţii Părinţi acceptaţi ca atare de ecumenicitatea ortodoxă… Crainic îşi ia locul de membru activ al Academiei Române, dar el nu vine singur între noi. Cu el alături intră în Academia Română şi Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul şi Ioan Damaschin, gânditorii falnici ai creştinătăţii răsăritene, sosiţi din ţara lui Lerui-Ler” (Lucian Blaga, 22 mai 1940); de asemenea îi datorează introducerea studiului isihasmului (mistica ortodoxă, viaţa duhovnicească) – esenţa Ortodoxiei – în programa universitară încă din 1926 la Chişinău, apoi la Bucureşti din 1932; era un „episcop laic” cum îl numeau feţele bisericeşti pentru opera încreştinării tineretului.

A fost profesor de teologie mistică („Teologia mistică este ştiinţa îndumnezeirii omului” – N. Crainic) – teologia purificării-iluminării-îndumnezeirii („aveam legături de cunoştinţă şi prietenie, cunoscându-l ca pe un profesor foarte bun”– Pr. Arsenie BOCA, în: ACNSAS, fond Penal, dosar 1659, vol. 4, f. 33v); „Nichifor Crainic înflăcăra în dogoarea unor inspirate cursuri de mistică ortodoxă şi teologie a culturii pe iluminatul tânăr proaspăt licenţiat în teologie de la Sibiu şi student la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti – care avea să fie mai târziu părintele Arsenie [BOCA] – cel care va întrupa în viaţă concepţia teologică mistică a ctitorului generaţiilor pentru care a scris Gândirea şi în care a trezit «Nostalgia Paradisului»” – Monahia Zamfira CONSTANTINESCU, Limpeziri pe marginea memoriilor lui Nichifor Crainic, în: Revista Gândirea, serie nouă, nr. 2-3 (Nr. Învierii), Sibiu, 1992, p. 12); „prelegerile lui universitare îi înălţau pe auditori la ceruri” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, p. 305); „Eu l-am urmărit pe Crainic la toate cursurile. Talentul său excepţional de vorbitor, de gânditor, de om al stilului, al verbului, cucerea” (Pr. Constantin GALERIU, Interviu cu părintele Constantin Galeriu, de Cezar Tănase); publicist tangenţial-politic („Pe lângă profesiunea dăscălească, am exercitat simultan şi pe aceea de ziarist, scriitor şi aşa zicând om politic, deşi eu nu m-am considerat niciodată ca atare, ci numai publicist tangenţial-politic”); „scriitor format la şcoala lui Nicolae Iorga”, dar scriitor creştin ortodox militant („Eu m-am format la şcoala lui Nicolae Iorga, pe care l-am proslăvit în toate cărţile mele, în poezii şi în nenumărate articole. El a fost, în mod subconştient, modelul vieţii mele publice. Am vrut să fiu un educator al tinereţei, cu deosebire faţă de N. Iorga, că am visat ţării mele un tineret creştin [s.n]. Ideea aceasta e accentuată în tot ce am scris. La începuturile mele am colaborat la publicaţiile literare ale lui Iorga. Prima mea carte de versuri a fost subliniată de el. Literatura mea o considera el, ca o hrană pentru «înnobilarea sufletelor». Sunt cuvintele lui”); „afară de el, Dostoievski a exercitat o adâncă influenţă asupra mea, nu numai prin spiritul său religios, ci mai ales prin ideea că sufletul unei ţări nu se poate înnoi decât prin tineretul educat creştineşte, idee care stă la baza celebrului roman «Fraţii Karamazov»” („o cultură românească fecundată şi adâncită de creştinism, cum o visez eu, n-o va putea creea decât o pătură intelectuală încreştinată. Va trebui deci să începem această operă cu tineretul”); animator cultural şi poet al Şesurilor natale (1916), al Zâmbetelor în lacrimi (1916), al Darurilor pământului (1920), al Priveliştilor fugare (1921), al Cântecelor patriei (1925), al Ţării de peste veac (1931), dar şi al unor versuri inedite create în temniţele Aiudului (Şoim peste prăpastie, postum, 1990), cel ce a avut în viaţă „două sentimente mai presus de toate: credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţară” [„Aici îmi simt eu inima în libertate!”^[1]] şi două crezuri: în domeniul artistic – „neamul nostru nu poate fi slujit decât de o literatură şi de o artă care să fie suprema expresie armonioasă a etnicului străluminat de raza veşniciei”, iar în politică – „acest neam nu poate fi slujit real decât de un naţionalism înnobilat de creştinism”. A pătimit mult în ultimii treizeci de ani din viaţă pentru acest crez al său: „a suferit o grea mucenicie atât el cât şi familia lui numai pentru iubirea neamului său şi a lui Hristos ”^[2] (Pr. Dumitru STĂNILOAE, 26.01.1992, în: Revista Gândirea, serie nouă, nr. 2-3, Sibiu, 1992, p. 9).

Pe numele său adevărat Ioan DOBRE, s-a „ivit în lumina lumii venind dintr-o adâncime de două mii de ani” într-o familie de ţărani cu şapte copii, într-o căsuţă „acoperită cu trestie, iar pe vârf cu paie şi sus un cuib de barză”^[3] din săracul sat de câmpie Bulbucata (în jud. Vlaşca, azi Giurgiu), aşezat pe apa Neajlovului: „sunt născut în 1889, Decembrie 22 în comuna Bulbucata, jud. Vlaşca, din părinţi ţărani, proprietari ai unui singur hectar de pământ” (Declaraţie din 31 Mai 1947, în: ACNSAS, fond Penal, dosar 13206, vol. 2, f. 507).

În primele pagini ale memoriilor sale, Nichifor Crainic vorbeşte despre satul copilăriei şi neamurile sale. Strămoşii săi au migrat la Bulbucata dinspre ţinutul Oltului, comuna Mierleşti, de lângă Slatina:

„eu nu cobor de pe culmile istoriei, ci mă urc din peşterile anonimatului. Boierii coboară şi adesea coborâşul lor e alunecare, ţăranii suie din greu, cu trudă mare. De aceea, cugetul luminos al acestei obârşii anonime mi-a dat totdeauna sentimentul înălţării, al biruinţii şi al răzbunării unei soarte mocnite sub grămada veacurilor. Sentimentul acesta nu-l am numai eu; îl avea şi tatăl meu, ţăranul anonim, al cărui suflet chiuia de bucurie că-şi vede feciorul cărturar, ridicat dintr-un neam care n-a citit decât în stele şi n-a scris decât cu plugul pe coalele negre ale ţărânii. E fără doar şi poate o fericire necunoscută celor legănaţi în puf; ea dă vieţii un gust particular şi puternic, pe care îl ştiu numai cei care poartă în obraz faţa pământului şi zâmbetul soarelui” (Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I…, p. 1).

La bătrâneţe, Nichifor Crainic îi povestea prietenului său Pan Vizirescu, într-o convorbire literară, despre anii copilăriei, frământările, crezul şi drumul său în viaţă:

„M-am ridicat dintr-o sărăcie lucie, însufleţit de tatăl meu fără carte, care m-a voit «om mare» ca şi învăţătorul genial pe care l-am avut în sat. Ceea ce am luat din casa părintească pentru formaţia ulterioară este emoţia de copil când bunica după tată mă trimitea pe lunca Neajlovului să culeg ghiocei şi floarea Paştelui, mergând dus de mâna ei, să le depunem pe masa sfântă în Vinerea Mare şi să ne dăm amândoi «pe sub Domnul Hristos». Apoi, în aceeaşi noapte a marii dureri mergeam cu mama la morminte, şi auzeam jelania sfâşietoare evocând sufletele morţilor în cimitirul înstelat de lumânări. Trăiam emoţii covârşitoare. De la tata mi-a rămas prima educaţie literară, când mă lua pe genunchi, spunându-mi baladele haiduceşti ale Munteniei în luptă cu turcii.

Dacă aş fi rămas în sat, sigur aş fi fost poet popular. Încă din şcoala primară versificam.

Cum m-am ridicat apoi? Numai prin puterile mele proprii şi printr-o încredere spontană în ajutorul Celui de Sus, căci altul n-am avut. Când mă gândesc în perspectiva octogenară, prin câte umilinţe, prin câte boale şi operaţii medicale am trecut, nici nu-mi vine să cred că sunt eu însumi care am supravieţuit. Iar biruinţele de tot felul, pe care le-am avut în viaţă şi pe care nu le-am vânat, n-am crezut niciodată că sunt meritele mele.

Dar fondul strămoşesc de-acasă a rămas nealterat în dezvoltarea mea…

M-am simţit dintru început identic cu strămoşii mei ţărani, identic cu ţara mea, cu cultura ei autohtonă şi, în tot ce am scris, m-am frământat pentru viitorul ei. Fondul meu nativ a fost patrie şi religie în mod embrionar, adică fondul nostru ancestral. De aceea, dezvoltat în scrisul meu, în măsura în care l-am aprofundat prin cultură, acest scris a avut de la început răsunet imens în contemporanii mei, care se recunoşteau în el. Am avut adversităţi feroce de injurioase, dar şi aderenţi fanatici cum ştii foarte bine. Adversarii erau cosmopoliţi superficiali fără afinitate cu sufletul acestei ţări. Mi-aduc aminte de o poezie [Poezia Cincizeci de ani de Vasile Voiculescu: „… Râvnesc din veci un înger adversar… Şi pân-acum parcă-ntr-adins mi-ai dat / Numai cu pleava lumii să mă bat. / Stă totuşi semn în câmpul gol c-am dus / Ucenicia luptelor de sus: / Cincizeci de lespezi şi deasupra jar, / Alcătuind spre slava Ta altar”] dedicată de mult regretatul Vasile Voiculescu, în care mă deplângea că n-am avut adversar pe măsură” (Convorbire literară între poetul Nichifor Crainic şi scriitorul Pan. M. Vizirescu, realizată în ziua de 7 feb. 1969, în: Revista Gândirea, serie nouă, nr. 4, Sibiu, 1993, p. 4-5.)

Procesul ziariştilor naţionalişti

După 23 august 1944, comuniştii români (c. 800 la număr) au ieşit din ilegalitate şi, sprijiniţi de agenţii sovietici şi de armata lui Stalin, au creat cadrul legal pentru condamnarea „duşmanilor poporului” şi au început sovietizarea instituţiilor şi anchetarea tuturor naţionaliştilor şi opozanţilor. Au pătruns rapid în Armata Română şi în Serviciul Român de Informaţii de atunci (Siguranţa). La scurt timp au lichidat Poliţia Română şi au transformat-o în Miliţie. Poliţiştii au fost închişi în temniţa din Făgăraş şi chinuiţi în mod bestial. Dar prima măsură au luat-o împotriva ziariştilor naţionalişti printre care se afla şi Nichifor Crainic, tocmai pentru ca, punând stăpânire pe presă, aceştia să-şi poată intensifica propaganda prin care să manipuleze opinia publică. La scurt timp (4 iunie 1946) Nichifor Crainic va fi condamnat la detenţie pe viaţă cu confiscarea averii în procesul ziariştilor naţionalişti. Acesta a fost momentul încetării libertăţii presei în România. Comuniştii (acuzatorul public a fost Alexandrina Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan, ex-Saul Bruckner) nu uitaseră articolele sale antimarxiste, atitudinea sa de condamnare a comunismului şi scurta perioadă de ministru al Propagandei:

„…De la Karl Marx la antropofagie, iată drumul şi ţinta practică la care duce socialismul revoluţionar! Îmi pare rău că nu mai am fotografiile de acum 11 ani, acele fotografii cu părinţi halucinaţi de foame, muşcând din carnea copiilor lor, spectacol fără precedent în istoria omenirii şi imagine reală a «paradisului terestru» pe care l-au creat bolşevicii. Spectacolul se repetă din nou pe nesfârşita stepă rusească, anulată în fabuloasa ei fertilitate de planurile cincianuale ale economiei marxiste.

Dintre toate doctrinele nihiliste, imaginate de creierele bolnave ale tuturor epocilor, nici una nu e mai primejdioasă vieţii, mai duşmană omului şi mai criminală decât marxismul, – fiindcă în marxism criminalitatea şi lipsa totală de umanitate se ascund sub învelişul pseudo-ştiinţific al materialismului istoric şi sub poleiala iluzorie şi seducătoare a unei fericiri materiale universale, date pe seama unui viitor incontrolabil. Punând această iluzie înaintea mulţimilor, marxismul revoluţionar a putut ucide în voie.

El ucide milioane de oameni în perioada revoluţionară, cu scuza că terenul trebuie curăţat de clasele protivnice fericirii proletariatului.

El ucide apoi în «perioada constructivă» celelalte milioane de oameni sub titlu de experienţă şi de organizare nouă a societăţii viitoare. Şi cum utopia paradisului terestru rămâne veşnic utopie, ceea ce face acţiunea marxistă real, continuu şi metodic, e uciderea milioanelor de oameni după milioane de oameni ucişi mai înainte. Marxismul în acţiune e crima perpetuă desfăşurată sub lampionul de hârtie roşie al unei iluzii de fericire viitoare.

Oamenii prezenţi trebuiesc ucişi pentru oamenii din viitor, – iată ce înseamnă în realitate marxismul revoluţionar! Bestializarea omului prin marxism, e o expresie care nu mai spune nimic. Fiindcă omul e considerat de marxişti mai prejos de bestie şi e coborât mai prejos de ea. Bestiile de aceeaşi speţă nu se devorează între ele. Dar oamenii paradisului marxist au ajuns antropofagi” ( Nichifor CRAINIC, De la Marx la antropofagie, în: ziarul Calendarul, anul II, nr. 428, miercuri 26 iul. 1933, p. 1.)

Nichifor Crainic nu a fost antisemit, ci a crezut în formula lansată de marele istoric Nicolae Iorga, „România a românilor, a tuturor românilor şi numai a românilor” (strigătul de luptă al generaţiei de aur a războiului şi a Marii Uniri de la 1918). Nichifor Crainic se apăra: „eu n-am scris nicio carte antisemită, niciun articol antisemit, niciun discurs antisemit n-am rostit. Să nu ne jucăm cu cuvintele. M-am ocupat de problema evreiască la noi, atunci când a devenit la ordinea zilei. Şi am găsit că soluţia cea mai raţională pentru împăcarea spiritelor de atunci ar fi fost numărul proporţional în toate profesiunile. E clar în scrierea mea Programul Statului Etnocratic. De la această soluţie până la negarea însuşirilor poporului evreu, până la expedierea lor în Madagascar [Această propunere îi aparţinea lui A. C. Cuza: „pentru că Madagascarul este o insulă. Şi-i vom putea supraveghea mai uşor pe jidani să nu mai iasa din hotarele ei”] sau până la exterminarea lui în masă e o distanţă ca de la pământ la cer. N-am scris niciun articol violent contra lor, dar am condamnat totdeauna ca scriitor naţionalist, violenţele la care au fost supuşi. Dovezi sunt multe în articolele mele. Mi-am bătut joc de soluţia cuzistă cu exproprierea urbană, iar când aceasta totuşi s-a făcut de Antonescu, am refuzat categoric să beneficiez de bunurile lor câştigate prin muncă. Era un lucru josnic şi imoral. N-am aprobat niciodată lagărele şi cu atât mai puţin execuţiile. La Bucureşti se auzea vag despre aceste lucruri, dar numai posibiliatea lor e de natură să revolte pe un om cu inimă omenească. Eu am vizat un stat în care «legea lui Hristos să fie legea statului», după cum am scris de zeci de ori, şi toate problemele pe care le-am atins le-am raportat la acest principiu de morală creştină. Am scris de nenumărate ori: «Există evrei buni şi evrei răi, cum există români buni şi români răi». Aceasta nu e atitudine de antisemit… În viaţa practică iată atitudinea mea faţă de evrei: am avut colaboratori evrei la toate publicaţiile pe care le-am condus. Am botezat evrei şi am criticat Biserica Ortodoxă, când a îngăduit ca ministerul să le interzică accesul la creştinism. Eu cu soţia mea, moartă azi, am sprijinit, am ajutat, am ocrotit timp de 25 ani, familia bătrânului şi modestului scriitor evreu Solomon Segall, care trăieşte. Când nu avea bani, soţia mea făcea colecte pentru ei printre prieteni şi umbla pe la autorităţi să-i plaseze scrierile modeste. 25 de ani, soţia mea, doctoriţă, le-a dat asistenţă medicală şi medicamente gratuite acestor doi bătrâni. Ei o numeau îngerul lor păzitor. Ca să le asigurăm bătrâneţea am intervenit stăruitor la Casa de Pensii a Scriitorilor şi a fost anchetat între pensionari. În perioada terorii, ajungând eu preşedintele acestei Case, i-am salvat pensia lui şi a poetului A. Toma, singurii evrei pensionari pe atunci – cu toată rezistenţa ce mi se făcea de la Ministerul Muncii. Chemaţi pe aceşti oameni să vă vorbească de antisemitismul nostru. Oricine a apelat la mine în această tristă perioadă de teroare, am cătat să-l ajut şi, când n-am putut, să-l mângâi şi să-l îmbărbătez cel puţin. Actualul deputat socialist C. Linden a avut în vremea teroarei dificultăţi cu poliţia, fiind reclamat că e evreu. Eu l-am luat pe garanţia mea, dând o declaraţie scrisă şi subscrisă de mine, adăugând totodată că nu trebuie să abuzăm şi să cădem în excese, folosindu-ne de greaua situaţie pe care o aveau evreii.

Redacţia revistei mele «Gândirea» ocupa o jumătate de apartament în str. Domniţa Anastasie nr. 16. Cealaltă jumătate era ocupată de câţiva ani şi cred şi acum de familia bijutierului evreu Solomon, a cărui soacră se numeşte Doamna Berciu. Am conlocuit în cele mai bune raporturi toată vremea. N-aveau voie să aibă telefon şi le-am pus telefonul redacţiei la dispoziţie, gratuit, fireşte, făcându-le orice înlesnire mi-au cerut. Când au început bombardamentele, le-am dat cheie şi le-am pus la dispoziţie toată redacţia. Doamna Berciu invita să doarmă acolo evrei refugiaţi din provincie, unde teroarea era mai mare. Dormeau pe canapea, în fotolii, pe birouri şi pe jos, ocupând amândouă camerele mele. Astfel redacţia «Gândirii» era noaptea azil pentru refugiaţii evrei. Ce antisemit convins ar fi făcut acest lucru şi încă într-o vreme de teroare, când el însuşi ar fi fost responsabil în faţa autorităţilor? Când într-o şedinţă intimă, Academia Română a pus cazul profesorului Tudor Vianu, membru corespondent, eu am fost acela care l-a apărat, şi faptul că era redactor permanent la Gândirea a fost hotărâtor pentru stingerea cazului lui. În adăpostul blocului unde locuiam, str. Vasile Conta 5, evreii erau adesea molestaţi. Totdeauna le-am luat apărarea. Într-un conflict de acesta am cunoscut pe dentistul Bernhardt care locuieşte în acelaşi bloc, la etajul 8. Are un copil de toată frumuseţea pe care îl admiram văzându-l în cărucior, la plimbare. Când se da alarma, ascensorul nu mai funcţiona, aşa că era un chin să cobori cu copilaşul în braţe şi încă două la subsol. Doamna Bernhardt, avocată exclusă din barou pe atunci, m-a rugat să intervin la Prefectura Poliţiei pentru a obţine un permis să părăsească oraşul. Căci evreii n-aveau voie să-l părăsească. Mi-a spus că a avut acest curaj fiindcă a îndemnat-o doamna Berciu de lângă redacţia mea. Am intervenit chiar la prefectul poliţiei, care m-a refuzat net. Atunci am decis pe d. Bernhardt să-şi trimită soţia şi copilul afară din oraş fără autorizaţie. Ceea ce a şi făcut. Eu eram singur acasă, familia mea fiind evacuată şi locuiam la primul etaj. L-am invitat pe d. Bernhardt să doarmă la mine, fiindu-i astfel mult mai scurt coborâtul la adăpost. După 23 august se zvonise că nemţii din Balcani ar veni să ocupe capitala. D. Bernhardt se temea şi l-am asigurat că într-un cat eventual îl voi lua cu câţi prieteni va voi în casa mea pentru a-i salva. Cazurile sunt multe, dar mă opresc aici. E suficient pentru a se vedea că n-am fost sălbatic, ci un ins care şi în scris şi în viaţă am procedat după […] creştinismului, pe care îl profesez.” (Declaraţie – 31 Mai 1947, după ce se predase autorităţilor, în: ACNSAS, fond Penal, dosar 13206, vol. 2, f. 522-524).

Martirajul lui Nichifor Crainic. La închisoarea Aiud.

Poeziile create în temniţele Aiudului şi cursurile de mistică ortodoxă predate acolo de către Nichifor Crainic, au constituit hrană duhovnicească pentru ceilalţi deţinuţi. Părintele Dumitru Stăniloae îl considera pe Nichifor Crainic un poet martir care a fost închis pe nedrept şi care a fructificat această experienţă a suferinţei, dăruindu-se celorlalţi prin geniul său poetic: „aceste poezii sunt opera unui poet martir, create în lunga perioadă a martirajului său, suportat fără nicio vină de-a fi aparţinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin. El n-a pierdut în zadar timpul în închisoare, şi suferinţa prelungită, i-a fost prilej de aprofundare în meditaţie la tainele adevărate ale existenţei.” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Poezia creştină a lui Nichifor Crainic, în: CRAINIC, Nichifor, Şoim peste prăpastie – versuri inedite create în temniţele Aiudului, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 15-16.)

Nu putem cunoaşte în câte suflete, Nichifor Crainic, a adus bucurie duhovnicească prin poeziile şi cursurile sale de mistică ortodoxă, dar există mărturii ale foştilor deţinuţi care confirmă că acestea au suplinit antibioticele, vitaminele şi au adus mângâiere celor în suferinţă:

„Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr şi Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanţuri… Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele, poeziile lor ne-au ţinut de foame [s.n.]” (Nicolae Enescu, Memoria lacrimei).

***

„Duminica, în special, după o scurtă slujbă oficiată de înaltul prelat, conferenţia Crainic. Într-o astfel de conferinţă, el a ţinut restrânsului său auditoriu o lecţie de mistică ortodoxă. A vorbit atât de frumos şi de convingător încât l-a impresionat profund până şi pe profesorul Ion Petrovici, care se considera mai degrabă «liber-cugetător»…” (Demostene ADRONESCU, Reeducarea de la Aiud)

***

„Ca să treacă timpul frumos, l-am rugat să ne ţină câteva lectii de mistică. A făcut nişte expuneri superbe. L-a prezentat pe Dostoievski, Meister Eckart, şi pe alţii din Orient, începând cu Sfântul Simeon Noul Teolog etc.” (Pr. Nicolae GREBENEA, Amintiri din întuneric)

***

„Repetarea poeziilor lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic nu constituie numai un exerciţiu al creierului, ci şi fiindcă ar fi păcat să se piardă aceste poezii scrise numai în memoria noastră şi apoi ele constituie un extraordinar tonic moral, căci fiecare dintre ele conţine un profund impuls naţionalist şi un puternic sprijin de credinţă şi moralitate. Aceste poezii au ţinut moralul ridicat multor deţinuţi ce căutau sprijin peste tot pentru propria rezistenţă” (Ion PANTAZI, Am trecut prin iad, Ed. a II-a 1992, Ed. Constant, Sibiu, p. 257).

„Cântecul Potirului” este una dintre acele poezii alcătuite de Nichifor Crainic în cei cinsprezece ani de temniţă. Această poezie a fost transmisă celor din celulele învecinate prin alfabetul Morse, mai exact „prin ţeavă”, apoi s-au împărtăşit de ea toţi deţinuţii Aiudului. Părintele Dumitru Stăniloae considera că această poezie ar merita să fie învăţată de fiecare român: „o socotesc ca poezia cu cele mai profunde şi mai bogate sensuri. Totul se explică prin Dumnezeu şi totul capătă o valoare eternă în Dumnezeu.Este poezia care ar merita, socotesc, cel mai mult să fie învăţată de fiecare român. În scopul acesta s-ar cere şi o stăruitoare şi serioasă explicare a conţinutului ei care cuprinde totul într-o armonie plină de cele mai satisfăcătoare sensuri” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Poezia creştină a lui Nichifor Crainic):

„Când holda tăiată de seceri fu gata,

Bunicul şi tata

Lăsară o chită de spice în picioare

Legând-o cucernic cu fir de cicoare;

Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos

Să-nchipuie barba lui Domnu Hristos.

 

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,

Bunica şi mama

Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,

Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii

Că pâinea, dând abur cu dulce miros,

Părea că e barba lui Domnu Hristos.

 

Şi iată potirul la gură te-aduce,

Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce,

Hrăneşte-mă mană de sfânt Dumnezeu.

Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine

Eşti totul în toate şi toate prin tine,

Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.

 

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama

Bunica şi mama

Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;

Copile, grăiră, broboanele-acestea

Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos

La casnele Domnului nostru Hristos.

 

Apoi, când culesul de struguri fu gata,

Bunicul şi tata

În joc de călcâie zdrobind nestemate

Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,

Copile, grăiră, e must sângeros

Din inima Domnului nostru Hristos.

 

Şi iată potirul la gură Te-aduce,

Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;

Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.

Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine

Eşti totul în toate şi toate prin tine,

Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

 

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,

Pământul acesta, Iisuse Hristoase,

E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.

Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne

Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,

Tu, viaţă de-a pururi a neamului meu.”

• Nicolae ENESCU despre Nichifor CRAINIC:

„Pe Nichifor Crainic l-am cunoscut în familia arhitectului I. D. Enescu, unchiul meu, care a executat 13 ani de închisoare, tot la Aiud! Nichifor Crainic a fost profesor la Facultatea de Teologie, poet, filozof, ziarist; a editat revista Gândirea, revistă de mare anvergură, din care a emanat «gândirismul», curent implantat în literatură, artă, filozofie…

Ne-am reîntâlnit la Aiud în 1952. A prins şi dânsul cea mai cumplită perioadă, 1948-1954, adică pe directorul Dorobanţu, pe subdirectorul Mareş şi pe gardienii Mayer, Boldur, Căldăraru şi Biro. Am dat slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit în celular. Eram amândoi bolnavi, tare bolnavi şi slabi. Suferea de litiază renală. Când elimina o piatră, îl ştergea moartea! Ne dădeau, deseori, ciorbă de varză acră, al cărei consum îi provoca des crize cumplite. Slăbise într-un hal de nu-l mai ţineau picioarele. Era sub 50 de kilograme. Şi cât era de voinic ca profesor! Cât de mult îl preţuiam şi îl iubeam! Eram student la Facultatea de Litere şi Filozofie, iar Teologia era în aceeaşi clădire. Nu cred că am pierdut două ore din cursurile dânsului. Sala era plină până la refuz.

Şi acum un muribund! Încercam totul, totul, ca să-l ajut. În fiecare dimineaţă îl serveam cu jumătate din porţia mea de terci. Într-una din nopţi, l-au apucat dureri cumplite. Căldăraru, o altă canalie de gardian, i-au auzit vaietele, a intrat în celulă, ameninţându-l: «Banditule, dacă mai zbieri, te duc la neagra!». Rugăciunile noastre i-au mai potolit durerile.

Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr şi Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanţuri… Se spune, pe drept cuvânt, că murim de două ori, odată ca fiinţă, a doua oară în amintirea oamenilor. Aceasta mi se pare moartea cea mai crudă, să ştii că după moarte nimeni nu te va mai pomeni. Profesorul Nichifor Crainic nu va cunoaşte această moarte. El va rămâne în mintea şi sufletul celor care l-au cunoscut şi a urmaşilor urmaşilor lor.

La revedere, domnule Profesor!” (Nicolae ENESCU, Memoria lacrimei, Ed. Pământul, Piteşti, 2007, p. 32-35)

• Grigore CARAZA despre Nichifor CRAINIC:

„În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în acelaşi salon din Secţia a II-a a închisorii, unde mai era şi Kurt Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima (mort în Aiud după câţiva ani) şi unul din fraţii Cioculescu. Poziţia noastră era în apropierea uşii, pe partea dreaptă la intrare, la primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul II al priciului, pe diagonală, în partea stângă. Era acest om atât de mare, încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colţ şi, mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în aceeaşi încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic.

La ora 8.00, în capătul opus se auziră uşi deschizându-se şi un glas de gardian care striga:

«- Lasă vorba! Ia pe câte unul şi ieşi în curte, la plimbare!»

Afurisitul de gardian era unul dintre cei trei fraţi Maier, de loc din comuna Păjida, pe malul stâng al Mureşului, toţi temniceri dintre cei mai cruzi, mai blestemaţi şi mai diabolici oameni. Vasile era socotit cel mai feroce, urmat de Gheorghe şi celălalt frate, al cărui nume de botez nu mi-l mai amintesc. Mai aveau două surori, despre care se spunea că sunt şi ele temnicere, la Mislea, pe Valea Prahovei, o închisoare pentru femei condamnate politic. Deci, o familie de călăi şi nu ştiu dacă fraţii Samson, cei care au făcut execuţiile în Piaţa Concordiei, în Revoluţia franceză de la 1789, i-au depăşit în cruzime pe aceşti fraţi Maier.

La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:

«- Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva!»

Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de «ă» sau de «î», oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiţie de întemniţat. În acea perioadă neagră din viaţa mea, am audiat multe personalităţi din crema intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.

Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temniţele murdare ale comunismului?

Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile.

Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de perete. În prag – un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:

«- Crainic! Dă-mi cartea!

– Ce carte, domnule şef?

– Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul uşii şi te ascult?!!

– N-am nici o carte, domnule şef!»

Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:

«- Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!»

A stat gardianul uitându-se lung, meditând – dacă i se poate atribui această calitate unei fiinţe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:

«- Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aş în p…. mă-tii, da’ deştept mai eşti!»…

Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna «raiul comunist» nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.

Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut «vinovaţi» în faţa gardianului de serviciu – pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 19.00, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi – de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor – au fost lăsaţi acolo.

Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului.

WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând ununghi de 90 de grade, iar vis-à-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie – un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă – pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa – le-a aruncat pe geam acea mană cerească.

Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea. Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile” (Grigore CARAZA, Aiud însângerat).

• Viorel GHERGHIŢĂ despre Nichifor CRAINIC:

„L-am cunoscut pe Nichifor Crainic. Era scos din Zarcă şi se îndeletnicea cu spălarea veselei. Era un om contestat, chiar hulit. I se puneau în sarcină tot felul de fărădelegi: că e turnător; că e apostat, lepădându-se de credinţă pentru un polonic de mâncare, că a ajuns să-i dezguste până şi pe torţionari. Care e adevărul, nu ştiu. Ceea ce ştiu e că am vorbit cu el, nu o dată, că era un om care accepta munca, aceea de spălător de veselă, fără să o considere incompatibilă cu statutul lui anterior, de intelectual de marcă, şi că accepta dialogul în mod deschis, cu oricine.

Prilejul apropierii noastre a fost unul aparte: «Domnule Profesor, eu sunt acela care urma să vă faciliteze strămutarea de la familia pretorului care vă găzduia, la Mănăstirea Hodoş Bodrog».

S-a uitat lung la mine şi a oftat: «Nu a fost să fie». Am vorbit apoi despre literatură, despre «Cercul literar» de la Sibiu, despre resurecţia baladei. I-am recitat «Mistreţul cu colţi de argint». Era impresionat. Părea sensibil – era chiar – şi părea gata să se şi căiască. Încă odată, nu ştiu ce e adevărat şi ce nu, din cele ce i se pun în sarcină şi nici nu mă interesează. În condiţii anormale şi oamenii, mai devreme sau mai târziu, devin anormali.

Cazul Crainic e însă unul aparte… Metabolismul lui e altul, necesităţile lui sunt altele, suferinţa lui e alta. Nimeni nu are dreptul să-l judece ca om al instinctelor. Că instinctele i-au fost puternice, nu mă îndoiesc. Instinctele nu sunt însă subsumabile planului etic. Ele nu sunt morale sau imorale, după cum nu este morală sau imorală culoarea ochilor.

Dimpotrivă, ele reprezintă firescul, legea pusă de Dumnezeu în adâncul fiinţei. Că există şi devieri ale instinctelor, nu mai frecvente decât cele ale raţiunii, este adevărat. Aceasta e însă o altă problemă, fără vreo legătură cu Nichifor Crainic… noaptea, când socotea că ceilalţi deţinuţi din celulă dorm, se cobora din pat, îngenunchia şi se ruga, plângând cu suspine” (Viorel GHEORGHIŢĂ, Et ego. Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud, Ed. Marineasa, Timişoara, 1994, p. 260-261).

• Ioan IANOLIDE despre Nichifor CRAINIC:

„Este cel mai mare poet român creştin român şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.

Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox-bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.

Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.

În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.

Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii” (Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2012, p. 305-306).

• Părintele Dimitrie BEJAN despre Nichifor CRAINIC:

„Îl salut pe profesorul Nichifor Crainic.

– Ce mai faceţi, domnule profesor?

– Foame, Daniele, foame, atâta fac! De s-ar termina odată povestea asta. În plus, la o percheziţie, mi-au luat dobitocii şi paltonul. Acum nu era de ajuns foamea şi batjocura? Iată-mă şi gol. Şi iarna-i lângă uşă. L-am auzit pe căpitanul Mihăilă – subdirectorul – zicând către miliţian: «Ia-i tovarăşe, paltonul din spate! Ăsta a fost ministru». Vezi cât de scumpe-s onorurile?

– Lăsaţi, domnule profesor, că are grijă Dumnezeu de păsările cerului.

Peste câteva zile, zâmbind îmi spune:

– A venit la mine un băiat şi mi-a dat un palton de puşcărie. Ca şi nou!

– Ştie Dumnezeu de ce avem nevoie. Condiţionat: să căutăm mai întâi împărăţia şi dreptatea Lui.

– Măi băiete, Bun e Dumnezeu şi rabdă multe. Dac-oi avea zile, gândesc să mă aşez la o mănăstire. Să mă curăţ de zgură. Numai să trecem hopul. Aş vrea să scot «Gândirea» din nou. Asta se poate şi de la mănăstire. Celelalte preocupări le las pe seama altora. Am de scris câteva cărţi. După atâta experienţă. Şi un volum de poezii, dintre acelea care circulă pe aici. Vii cu mine? Tu eşti un suflet curat! Să trecem şi pe la Arsenie [Boca, n.n.]. Îl luăm şi pe Cristofor cu noi.” (Preot Dimitrie BEJAN, Viforniţa cea mare, Ed. Ileana, Bucureşti, 2013, p. 206-207).

• Demostene ANDRONESCU despre Nichifor CRAINIC:

„Marele om de cultură (teolog, filosof şi poet) a fost un ins controversat, ar spune unii; eu însă aş spune, mai degrabă, că a fost un om chinuit. Sufletul lui era, în acea perioadă critică, tărâmul de luptă între Bine şi Rău… pe la începutul anilor ʼ50, deci în primii ani de detenţie, când oamenii mai erau chinuiţi şi de alte instincte decât de foame, el se afla într-o celulă din Zarcă [vechea clădire a puşcăriei, unde se aplica un regim riguros deţinuţilor, un fel de „exterminare lentă” – V. Anania], împreună cu profesorul de filosofie Ion Petrovici, cu o înaltă faţă bisericească şi cu amiralul Măcelaru. Ca în fiecare celulă, şi ei îşi petreceau timpul cu diferite activităţi – în cazul lor, mai ales intelectuale. Povesteau, «puneau ţara la cale», conferenţiau (fiecare pe teme din specialitatea lui), se dedau la «bârfe» vinovate sau nevinovate etc. Duminica, în special, după o scurtă slujbă oficiată de înaltul prelat, conferenţia Crainic. Într-o astfel de conferinţă, el a ţinut restrânsului său auditoriu o lecţie de mistică ortodoxă. A vorbit atât de frumos şi de convingător încât l-a impresionat profund până şi pe profesorul Ion Petrovici, care se considera mai degrabă «liber-cugetător»… Una din marile lui neputinţe era şi foamea. Nichifor Crainic suferea cumplit de foame. Şi în libertate el fusese un gurmand, aşa că, în foamea Aiudului de la sfârşitul anilor ʼ50, el era dispus să se batjocorească pe sine sau chiar să-L renege pe Dumnezeu pentru un «blid de terci». De altfel îşi recunoştea el însuşi această «neputinţă» într-o mărturisitoare poezie intitulată chiar «Foamea». Iată cum sună prima ei strofă: «În ţara turmelor şi-a pâinii / Visez o mână de ciuperci! / Lăsaţi-mă în rând cu câinii / La raiul unui blid de terci». Cunoscându-i «neputinţa», unii dintre «caralii» [Gardieni] se amuzau punându-l să joace ca ursul sau să conteste existenţa lui Dumnezeu în schimbul unei porţii consistente de mâncare… câte unul mai pătruns de învăţătura marxistă, care îl considera popă, pentru că auzise că în libertate avusese o «meserie» în legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica, striga după el: «Măi popo, ia spune tu, există Dumnezeu?»” (Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 61)

• Ilie TUDOR despre Nichifor CRAINIC:

Dar Nichifor Crainic nu renega existenţa lui Dumnezeu, ci încerca să se salveze dintr-o situaţie critică („Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!”, Matei 10, 16). În sprijinul acestei atitudini vine mărturia lui Ilie Tudor, tatăl cântăreţului Tudor Gheorghe: „Eram în curtea închisorii, să ne pună mâncare. Un caraliu, care-l recunoşte, zice: «O, tovarăşu’ Crainic! Dacă scrii pe o hârtie că nu există Dumnezeu, îţi umplu gamela!». Crainic: «Dă-mi hârtie şi creion!». «Nu te umili», mă rugam de el. «Mi-e foame, Tudore!» Şi a scris pe hârtie aşa: «Nu, cred în Dumnezeu!». Nu ştiau ăia ce e virgula! Era mâncău săracul…” (Laurenţiu UNGUREANU, Anca VANCU, Interviu Ilie Tudor, scriitor, fost deţinut politic, tatăl lui Tudor Gheorghe: «Am văzut oameni veniţi în cârje şi plecaţi în picioare», ziarul Adevărul, 29 dec. 2012)

Demonstene Andronescu continuă mărturia despre Nichifor Crainic, prezentându-l ca pe un smerit rugător cu lacrimi şi străpungeri de inimă în miez de noapte: „acelaşi om a fost însă surprins, nu o dată, în miez de noapte, de către camarazii săi de celulă, îngenuncheat în intervalul dintre paturi, rugându-se cu faţa scăldată de lacrimi. Se ruga atât de intens şi cu atâta ardoare încât nici nu observa cum, uneori, unii dintre aceştia i se alăturau în rugăciune. Aşa stând lucrurile, se pune întrebarea: poate fi judecat acest om de altcineva decât de Dumnezeu? Mai cu seamă că nu făcea rău nimănui. Se batjocorea pe sine şi uneori Îl renega formal pe Dumnezeu, cu Care el avea însă, aş zice, altfel de relaţii decât noi, ceilalţi…” (Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare…, p. 61-62)

Nichifor Crainic a suferit în închisoare, bătut, umilit, batjocorit pentru credința lui în Dumnezeu. În memoriile sale redactate după ieșirea din temniță descrie stările trăite în timpul regimului de înfometare:

„Am cunoscut mai târziu că foamea e o suferință care te omoară dându-ți halucinații. Te face să mănânci paie din saltea ca nebunii reali; te face să mănânci săpun de rufe crezând că-i cașcaval. Asta e foamea când ești chinuit rafinat cu o zeamă pe zi, care provoacă nervii stomacului. E mult mai suportabilă foamea din timpul grevei. Nervii, nemaifiind provocați, cad în amorțire cu repercusiuni adormitoare pentru toate funcțiile fiziologice. Prelungită, această foame absolută îți dă o stare de euforie bizară, de viziuni și de senzații că, trupul dispărând, ai devenit spirit pur. În această stare poți face poezii. Dar cea mai cumplită pedeapsă pentru om e interdicția mișcării., suprimarea muncii. Omul e destinat să muncească, să creeze, să facă ceva, orice, numai să facă. Imobilitatea trupului înseamnă anularea omului, distrugerea personalității… Și totuși, am cunoscut oameni la care din foame și din nemișcare rezultă o stare de trândăvie straniu de plăcută, care îi făcea să putrezească lent pe scândură până mureau.” (Nichifor CRAINIC, Memorii. Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu răspuns la actul meu de acuzare, p. 65)

Grigore Caraza recitand Iisus in celula de Radu Gyr si Cantecul foamei de Nichifor Crainic

Cântecul foamei

 

De voi fi fost cândva ciorchine,

Sunt azi o boabă stoarsă-n teasc.

În flămânzenia din mine

Turnați o zeamă și renasc.

 

Îmi pipăi trupul cum se stinge,

Un borș cu știr l-ar încălzi,

Un fir de iarbă de-aș atinge

Fulgerător aș înverzi.

 

Lăsați-mi brațul de fantomă

Să rupă de pe crengi un măr,

Mușcând, m-ar umple de aromă

Și-aș mai trăi în adevăr.

 

În țara turmelor și-a pâinii

Eu zac pe lingură și blid,

Lăsați-mă s-acin cu câinii

Ori să cerșesc pe lângă zid.

 

O, Milostivule, Tu care

Din doi ciortani și cinci colaci

Făcuși un munte de mâncare

Să saturi gloate de săraci,

 

Repetă, Bunule, minunea

Și ospătează mii de guri

Iar mie ascultă-mi rugăciunea:

Dă-mi doar un coș de frimituri!”

La ieşirea din închisoare, Nichifor Crainic a destăinuit în doar câteva cuvinte cele petrecute în închisoare:

„Am cunoscut iadul!”

Mărturisirea preotului Ştefan DOBRA despre cursurile de Mistică ortodoxă ținute de Nichifor Crainic în anii ’30 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București:

„Pentru că d. Crainic este pentru foarte mulţi «Domnul Profesor», fără ca toţi aceştia să fi simţit vreodată distanţa care realmente există între profesor şi elev. Domnul Crainic are o mulţime de asemenea elevi, care niciodată n-au experimentat emoţia unui examen cu domnia-sa. Sunt elevii şcoalei lui Nichifor Crainic… Era în toamna anului 1932, când studenţimea teologică din Bucureşti, pe atunci numeroasă, aşteptam să se-mplinească ceea ce ni se anunţase: d. Nichifor Crainic, profesor la noi. Venirea aceasta era un act ce se datora în întregime largii înţelegeri de care a dat dovadă întregul nostru corp profesoral care, dintr-o nobilă dorinţă de dezvoltare a învăţământului teologic superior, a găsit de cuviinţă să se înfiinţeze şi la Facultatea noastră o catedră de «Istoria literaturii religioase şi bisericeşti moderne», cu scopul precis de a se înfăţişa studenţilor teologi viaţa şi scrisul născut şi dezvoltat sub influenţa harului lui Hristos. S-a crezut, şi pe bună dreptate, că viaţa harică şi învăţătura celor din vremurile mai noi, ce-au luat pe umeri jugul lui Hristos, nu sunt îndeajuns prezentate şi de-aci gândul şi înfiinţarea noii catedre. Cât priveşte persoana celui ce urma s-o ocupe. Toţi profesorii, ca unul, şi-au îndreptat ochii spre titularul aceleiaşi materii de la Facultatea de Teologie din Chişinău: d. profesor Nichifor Crainic…

Amfiteatrul nostru, cât este de mare, devenise neîncăpător pentru tineretul, ce voia să-şi audă noul profesor. Băncile din faţă erau ocupate de o lume ce nu aparţinea Facultăţii noastre nici prin vârstă şi mai ales nici prin înfăţişare. Erau, socotesc, intelectualii Capitalei noastre, ce aşteptau cu acelaşi dor să audă vorbind de pe catedră pe cel care, fără îndoială, nu le era necunoscut şi nici indiferent. Prin urmare, nu eram doar noi, care-l aşteptam.

Într-o linişte de cremene, profesorii noştri au început a intra în sală, având în mijlocul lor pe noul coleg. Un ropot de bătăi din palme a însoţit uralele tuturor ce aveau în faţă, în carne şi oase, pe Nichifor Crainic, care ne-a surprins prin trupul său mic, împodobit însă cu un cap distins. A fost prezentat şi muşcându-şi din buze, a-nceput a ne glăsui…

Însemnătatea literaturii mistice a fost subiectul prelegerii. Aproape o oră n-am fost decât ochi şi urechi. Nu se auzea decât un singur glas. Era al profesorului Crainic, care liturghisea ca într-un altar sfinţit, iar noi ca nişte credincioşi, priveam şi ascultam smeriţi. Cuvântul său precis şi potrivit ales, cu intonaţie perfectă şi învăluit de-un timbru cum la altul n-am mai auzit, ne fermeca. Ideile sale, pline de frumuseţe şi de-o logică desăvârşită, ne captivau. Forma sa, adevărată poezie, iar fondul său, ştiinţă adevărată, arătau deopotrivă pe poetul, ca şi pe teologul, care într-un avânt de inimă şi de inteligenţă, ne entuziasmase. Convingerea cu care cuvânta i se citea pe faţă. Am văzut la omul acesta un chip, care-i face cel mai expresiv şi frumos cap. Sub o splendidă şi rarisimă frunte se arcuiesc stufos două sprîncene, împodobind nişte ochi, ce par a fi negri ca şi ele. Un nas bărbătesc şi-o bărbie la fel îi sunt despărţite de-o gură potrivită, ce i se deschide prin două buze din belşug cărnoase, pe care deseori le muşcă, silindu-le parcă să nu se despice decât numai când vor elibera mărgăritare ce au puterea să meargă la inimă şi să vrăjească mintea.

Faţa aceasta distinsă i se transfigurase. Fruntea ni se părea mai mare şi-aşa de luminoasă, încât ne minuna; ochii îi străluceau şi înnotau în lacrimi, iar glasul său articula parcă melodii, ce ne-au făcut o oră să fim fericiţi.

A fost o frumuseţe, iar sfârşitul, delir. Îi văd şi acum pe cei trei foşti decani, ce mai înainte îi fusese profesori, azi pensionari: Boroianu, Mihălcescu şi Popescu-Mălăeşti cum l-au îmbrăţişat şi, pe rând, cu ochii de bucurie înlăcrimaţi, l-au sărutat.

Profesorii aveau un nou coleg, pe fostul lor elev. Facultatea noastră făcuse o strălucită achiziţie, aşa că întreg corpul profesoral putea fi mândru că nu s’a înşelat în alegerea ce o săvârşise.

Au trecut şapte ani de-atunci, ani de muncă şi de rod. Profesorul a rămas acelaşi, iar materia predată, ca şi feţele studenţilor, s-au schimbat cu fiecare an. Numărul studenţilor din amfiteatru n-a scăzut, însă, de fel, căci mulţi dintre aceştia au fost neteologi, ce participau la prelegerile sale cu dragoste vădită.

În primul său an de profesorat, ne-a vorbit despre Dostoievski, ca reprezentant al creştinismului rus, care mai mult decât oricare alt scriitor al Rusiei, «e o culminaţie şi un răsărit de eră nouă a gândului: în el se concentrează lumea ideilor ce l-au precedat; din el porneşte puternicul curent de filozofie religioasă a Ruşilor, care trăiesc azi în exil». Scriitorul acesta, am credinţa, i-a fost o obsesie a vieţii. Domnul Crainic a vorbit despre el şi la Chişinău şi la Bucureşti…

Prelegerile despre Dostoievski, cu toţi eroii săi tineri au făcut ca în primul an de profesorat la Bucureşti, d. Crainic să apară nu ca simplu profesor al teologilor, ci ca incontestabil conducător spiritual al întregului tineret universitar. Cei răi chiar îi imputau aceasta, numindu-l «pervertitor al tineretului»…

Am văzut în Dostoievski un mistic ortodox curat, aşa cum niciodată nu ne-am fi aşteptat. Pe marginea cuvintelor lui, spuse de Zosima: «iubeşte şi vei înţelege», d. profesor şi-a dezvoltat ultima şi cea mai frumoasă prelegere a sa din anul acela, arătându-ne pe Dostoievski cel adevărat în toată splendoarea strălucirii sale: un scriitor laic preconiza «iubirea» ca mijloc de cunoaştere. Este aceasta cea mai pură concepţie mistică.

Totul a fost nou pentru noi. Şi-această noutate n-a rămas fără urmări: Dostoievski, cu ortodoxia sa curată, înveştmântată în haina artei literare, a devenit pentru tineret o preocupare plăcută şi dezinteresată. Şi n-a fost puţin.

Şi cu anii ce-au urmat, materia s-a schimbat, domeniul catedrei fiind cât se poate de vast. Ni se arătase un scris ortodox, mistic chiar, al unui profan. În anii următori ni s-a înfăţişat viaţa harică adevărată a misticilor creştini, fapt cu aceeaşi însuşire de noutate pentru noi, deşi pentru studiul Teologiei constituie un non sens…

La frumuseţea acestei vieţi harice, neluată în seamă până atunci de studiul teologiei şi, deci, necunoscută de noi, adăugaţi sclipirile de foc şi gura de aur a lui Nichifor Crainic şi veţi înţelege ce-au însemnat pentru noi prelegerile sale despre mistică, atât în general, cât şi-n legătură cu anumiţi inşi binecuvântaţi ai harului divin.

Domnul Crainic nu e un orator, în sensul obişinuit al cuvântului. Mi se pare că însuşirea aceasta implică anumite poziţii, anumite gesticulaţii, care să facă cuvântul rostit mai convingător. Nimic de natura aceasta n-am văzut că are. Domnul profesor stă pe scaun şi vorbeşte. În faţa studenţilor săi nu este decât cap, restul îl astupă catedra. Şi totuşi cuvântul său transpune, ceea ce se datoreşte artei cu care-şi exprimă propria-i simţire. Simţirea aceasta îl luminează şi impresionează. De aceea lecţiile sale sunt lipsite de răceală şi dezinteres. Au ceva aşa din înviorarea unei recreaţii…

Cine poate să descrie starea sufletească pe care am trăit-o când d. Crainic, cu neîntrecuta-i artă a cuvântului, ne-a povestit un asemenea moment de transfigurare a celui mai mare mistic din Răsărit: Sf. Simeon Noul Teolog ? Mintea în loc ni s-a oprit, inima ni s-a deschis, obrajii ni s-au îmbujorat şi ochii noştri şi-au depăşit puterea naturală şi-n adâncimea a zece veacuri l-au văzut pe nemuritorul Sfânt în chilia sa «ieşit cu trup cu tot din lucrurile pământeşti», înfăşurat în mantia înfricoşător de strălucitoare a unei lumini ce-i «năvălea corpul întreg»…

1. profesor a spus-o de atâtea ori cu competenţă şi bună dreptate. «Ortodoxia e încă foarte insuficient cunoscută. Marile şi luminoasele sale izvoare de idei, în stare să adape exigenţele oricărei minţi, sunt ca şi pecetluite. Literatura teologică atâta câtă o avem, construită după un anume tip cam învechit, a rămas restrânsă în cercurile de specialitate, ca în lacuri stătătoare, neizbutind să se reverse peste sufletul care caută orientare. E necesară o schimbare de metodă, o strălucire a formei, o sensibilitate fragedă, care să sufle poleiul actualităţii peste o doctrină eternă ca Dăruitorul ei, dar vibrantă de viaţa oricui se apropie de ea»…

Nu exagerăm, afirmând că datorită acestui glas, cu rezonanţe îndepărtate, am început a privi altfel Ortodoxia, Ortodoxia cea adevărată, Ortodoxia Bizanţului strălucitor, sub al cărei baldachin de azur ne-am plămădit şi noi fiinţa naţională şi spirituală. Am simţit un fel de mândrie când ni s-a vorbit despre paisianismul românesc ca cea mai înaltă formă de vieţuire ortodoxă, care se încadra desăvârşit în orbita strălucitoare a misticismului oriental.

N-a existat prelegere, n-a existat cuvântare a profesorului nostru, în care să nu scoată în evidenţă nu vreo notă de superioritate, ci adevărul absolut al Ortodoxiei noastre. Coloratura aceasta de apologie, de multe ori însoţită de înţepături puternice, a contribuit, poate, ca prelegerile sale să fie mai atrăgătoare.

Contribuţia pe care a adus-o d. Crainic în actualizarea Ortodoxiei noastre, trebuie să recunoaştem, nu poate fi înfăţişată în întregime astăzi. Actul acesta rămâne în sarcina timpurilor ce vor veni, care, prin perspectiva trecutului, vor putea mărturisi întemeiate pe evidenţe incontestabile.

Până atunci, putem menţiona un adevăr: glasul profesorului n-a strigat în pustiu, sămânţa azvârlită de semănătorul harnic n-a picat pe pământ rău. Profesorul s-a făcut înţeles de studenţii săi, de aceea nu puţini şi nici din cei slabi au primit bucuroşi a lucra sub directa sa supraveghere, deşi, vrem să se ştie, d. Crainic este extrem de pretenţios…

O muncă entuziastă şi bine dirijată, de un real folos şi plină de speranţe, e ce se poate spune despre prezenţa profesorului Crainic pe catedra de la Teologie…” ( Preot Ştefan DOBRA, Magister Ad Cathedram, în Revista Gândirea, anul XIX, nr. 4, apr. 1940, p. 290-296)

Florin Duţu

Extras din “Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești. Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae: cei mai buni dintre cei mai buni” – de Florin Duţu.

Lucrare de excepţie publicată la 125 de ani de la naşterea lui Nichifor Crainic (22 decembrie 2014) şi 25 de ani de la adormirea Părintelui Arsenie Boca (28 noiembrie 2014) şi disponibilă prin comandă online de la Fundaţia Arsenie Boca sau Librăria Sophia

Sursa: MĂRTURISITORII

[1] Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, Vol. I…, p. 182.

[2] Părintele Dumitru STĂNILOAE, Amintiri despre Nichifor Crainic, directorul «Gândirii» (26.01.1992), în: Revista Gândirea, serie nouă, nr. 2-3 (Numărul Învierii), Sibiu, 1992, p. 9.

[3] Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, Vol. I…, p. 29.

Gasiţi Colecţia Revistei GĂNDIREA Aici