Un manuscris al lui Nichifor Crainic ascuns în perioada comunistă prin poduri şi tainiţe de însuşi Părintele Arsenie Boca, vede lumina zilei la Editura Floare Albă de Colţ, sub îngrijirea cercetătorului Florin Duţu: Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947. Studiul introductiv al teologului Florin Duţu, care tratează şi problematica memoriei elitei de duh a României supusă noilor afronturi bolşevice, a fost publicat integral de site-ul MĂRTURISITORII. Redăm astăzi noi extrase emoţionate din acest volum excepţional de mărturii. Începem cu mărturia lui Alexandru Cojan, ginerele lui Nichifor Crainic, care a pătimit şi el cinci ani de închisoare pentru “vina” de a fi deţinut înscrisuri de-ale socrului său, si continuăm cu două fragmente importante, despre cum a salvat teologul ortodox evrei în casa sa şi în sediul redacţiei “Gândirea” şi despre cum s-a salvat din împrejmuirea sovietică a Sibiului, împreună cu monahul Arsenie Boca, într-un camion cu brânză. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi împreună cu Drepţii Sai!

Mărturia lui Alexandru Cojan,

ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările

din 1944-1947

Pe gânditorul şi poetul Nichifor Crainic l-am cunoscut în iulie 1945 într-un sat de pe Târnava Mică în casa unui preot. Cum am ajuns acolo este o împletire între destin, afecţiune şi tărie.

În toamna anului 1945, după ce am fost lăsat la vatră, am venit, dintr-un oraş moldovenesc de pe Bistriţa, student la Bucureşti. Pentru a avea locuinţă şi o sursă de existenţă m-am angajat ca secretar la administraţia unui bloc. Acolo locuia, împreună cu fiica sa, dr. Aglaia Nichifor Crainic, un om deosebit, atât ca profesie (pe care o exercita cu o excepţională competenţă şi dăruire) cât şi ca atitudine faţă de oameni. Fiica ei, Nini, era o tânără modestă, cu o statură mică, dar foarte curajoasă. Despre profesorul Nichifor Crainic se spunea că a fugit în Germania.

În mai 1946 d-na Crainic a murit în urma unei tuberculoze, dar cred că şi copleşită de năvala suferinţelor sufleteşti în conjuctura grea în care îi era familia, cu soţul în necunoscut şi fiica în bătaia tuturor vânturilor. Nini, în doliu, venea să-şi achite cotele la administraţie unde stăteam de vorbă despre literatură, despre viaţă. Avea o deosebită cultură, firească în mediul în care trăise şi o judecată sănătoasă şi adânc gândită asupra lucrurilor. Într-una din zile, printre altele, mi-a spus „Te ştiu iubitor al munţilor, nu eşti amator de o excursie periculoasă?”. Surprins, dar fără să bănuiesc nimic, i-am răspuns, spontan, da. Discuţia a continuat pe alte teme şi la despărţire m-a rugat să trec pe la ea peste câteva zile.

Mai 1946. Eram oaspetele domnişoarei Nini Crainic în apartamentul părinţilor din blocul corpului didactic din strada Vasile Conta. Nini mi-a spus că tatăl ei este ascuns undeva în ţară şi trebuie neapărat să-l vadă. M-a rugat s-o însoţesc în acest drum. Am acceptat şi am discutat cum să-l întreprindem studiind toate amănuntele strict secret, având în vedere riscurile mari pe care le comporta. Nici azi nu-mi pot explica totala încredere pe care a avut-o de a-mi încredinţa în acele împrejurări grele adresa locului unde era retras tatăl ei. N-am mai avut nicio explicație în plus: încrederea dintre noi doi de a porni în această primejdioasă drumeție a fost ceva de la sine înțeles, care trebuia să se întâmple. Rămasă singură, trebuia să-și vadă tatăl, și el hăituit, să caute un sfat, un ajutor sufletesc, o alinare. Amândoi frânți în desfășurarea vieții, unul la maturitate, celălalt la începutul ei.

Am făcut un plan amănunțit pentru a evita primejdiile și capcanele autorităților și am pornit cu trenul spre Târnava Mică. Era o vară secetoasă, cu câmpul ars de soare, fântânile secate, pomii îngălbeniți și acoperiți de pulberea prafului stârnit de vânt. Spre amurg cerul s-a învolburat de nori și s-a pornit o furtună cu fulgere și tunete și o ploaie cu picături mari și grele care mi s-au părut de bun augur. Pe înserat, înnoroiți, uzi și frânți de oboseala unei zile de mers, am ajuns în satul Lepindea, țelul călătoriei noastre. Un țăran ne-a îndrumat la casa preotului Cornel [Dascăl] unde, intrând în curte, din pridvorul casei s-a ridicat un domn cu ochelari și barbă și a coborât cele câteva trepte spre a vedea cine a venit. O ezitare din partea lui și a lui Nini, apoi o îmbrățișare scăldată de lacrimi.

Era Nichifor Crainic. Trăia sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea din satul Gălănești, jud. Rădăuți, ca refugiat bucovinean și cu această identitate a stat trei ani în zona Sibiului, Munții Apuseni și Valea Târnavei. Atunci l-am cunoscut. Am stat acolo câteva zile, dormind în aceeași cameră cu el și nopţile s-au transformat în lungi spovedanii, aproape până în zori au fost pentru mine o cuprinzătoare lecție de istorie, literatură, filosofie și poezie. Trăiam o imensă emoţie sufletească ascultându-l pe Nichifor Crainic povestind. Știa atâtea lucruri, ca o enciclopedie, participase la atâtea evenimente importante din viața culturală și politică a țării și cele mai grele probleme le explica într-un mod atât de clar, că devenea accesibil oricui. Când vorbea, îi sorbeam cuvintele și simțeam că lui îi făcea plăcere să-și dezvăuie gândurile, să-și retrăiască întâmplările din viață, să-și împărtășească imensele lui cunoștințe. Se plimba prin istorie, filosofie, poezie, artă și aveam imaginea filosofilor greci ce-și împărtășeau gândurile în grădinile lui Academios. Îmi vorbea cu înflăcărare despre mişcările literare dintre cele două războaie mondiale, despre „curentul gândirist” pe care l-a iniţiat, despre implicarea lui în diverse momente de seamă din istoria ţării.

A doua zi, cu oarecare emoţie şi, parcă, mângâindu-le, mi-a arătat filele unui bloc-notes de vreo 200 pagini şi ale altuia pe jumătate scris. Mi-a spus că-şi scrie amintirile, unde îşi povesteşte viaţa, aşa cum a fost, cu urcuşurile şi coborâşurile ei^[1]; participarea lui, fecior de ţăran din Vlaşca, la viaţa culturală şi socială a ţării, încă din tinereţe. Conducător al revistei „Gândirea”, timp de două decenii, a avut mulţi prieteni şi admiratori, dar a avut şi duşmani care l-au lovit numai atunci când nu se putea apăra. Pagini acoperite de un scris mărunt, ordonat, cu rânduri drepte și litere egale, aproape ca de tipar, fără nicio ștersătură sau adăugire. N-a scris niciodată decât cu toc și peniță cu cerneală. L-am întrebat cum de scrie așa de precis. Mi-a răspuns că reflectează asupra unei idei sau a unei poezii și apoi, când i s-a conturat, o așterne pe hârtie fără ezitare sau modificare. Pagini întregi a scris dintr-un elan fără oprire.

Apoi mi-a arătat câteva caiete cu poezii şi un studiu de vreo 300 de pagini, pe care l-a intitulat „Spiritualitatea poeziei româneşti”, în care prezenta așa cum i-a văzut el, 12 poeți români. În alte câteva caiete erau poezii scrise în acea epocă.

Mi-a povestit, ca o descătuşare, peregrinările lui începând din toamna anului 1944, prin diverse sate din Transilvania, fiind adăpostit de modeşti preoţi de ţară – foşti studenţi ai lui – sau de rudele acestora. După evenimentele de la 23 august 1944 nu a fost plecat nici o zi în străinătate, deoarece nu se considera vinovat faţă de ţară, la a cărei înălţare, prin cultură, participase cu toată capacitatea lui de muncă şi creaţie. Se retrăsese în Transilvania aşteptând ca patimile să se potolească pentru a se putea apăra de acuzaţiile nedrepte.

La 23 august 1944 era în Bucureşti unde din cauza bombardamentelor germane, în adăpostul blocului unde locuia a contractat o dublă pneumonie cu 40 de grade. I-a venit în ajutor profesorul Ion Petrovici, vechi şi statornic prieten, care l-a adus pentru îngrijiri la mănăstirea Cernica, anunţându-i, în acelaşi timp, familia care era evacuată la Sibiu.

D-na dr. Aglaia Crainic a venit la Bucureşti şi, cu o maşină, l-a transportat la Sibiu unde l-a internat în clinica prof. dr. Iuliu Haţieganu. A ieşit din spital pe la jumătatea lunii octombrie. Cu toate că ziarele publicaseră ştiri şi articole despre arestarea lui, el circula totuşi liber prin Sibiu. Însă, prin noiembrie-decembrie, la sfatul unor prieteni, s-a adăpostit în diverse case, nemaiieşind în oraş.

Atunci şi-a lăsat barbă, nu prea mare, pentru a-şi schimba fizionomia şi, printr-o întâmplare norocoasă, l-a întâlnit pe primarul comunei Gălăneşti din judeţul Rădăuţi, refugiat şi el, care avea asupra sa actele primăriei. Acesta i-a făcut lui Nichifor Crainic un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea. Sub acest nume a stat ca refugiat bucovinean în tot timpul pribegiei în satele transilvane.

În preajma Crăciunului anului 1944 a scris un colind care s-a publicat în „Telegraful Român” din Sibiu, sub numele de Victor Mărginaş. Sibiul devenind nesigur, un fost student de-al lui, l-a dus la mănăstirea Sâmbăta, unde a stat toată iarna.

În martie 1945 se mută în munţii Apuseni în comuna Blăjeni, cătunul Grosuri, la 17 km de Abrud, având gazdă o bătrână de 70 ani, mama unui preot.

Având fizionomia schimbată, doar îşi lăsase barbă, preotul din sat, tot fost student, l-a recunoscut după voce. Nichifor Crainic îl îndeamnă să tipărească la Brad revista „Flacăra” în paginile căreia preotul, sub semnătura sa, îi publică fostului său profesor câteva articole literare.

În vara aceluiaşi an 1945, N. Crainic se adăposteşte în comuna Zdrapţi pe Crişul Alb, aproape de Brad, la preotul Ştefi, care era fiu de minier de la Petroşani. În iunie 1945 este judecat în lipsă şi condamnat la închisoare pe viaţă. Atunci Perpessicius a publicat un articol infamant cum că N. Crainic ar fi fugit în Germania.

Toamna se mută la Vaţa, tot pe Crişul Alb, la o familie de învăţători, unde începe să scrie studiul „Spiritualitatea poeziei româneşti”. Acolo a stat toată iarna anului 1945-1946. Dar zona Apusenilor devenise periculoasă pentru libertatea ilustrului pribeag, jandarmii împânziseră munţii în căutarea aşa-zişilor partizani.

La sfârşitul primăverii anului 1946, Nichifor Crainic coboară la câmpie, în mijlocul Transilvaniei şi se adăposteşte undeva între Blaj şi Sovata, în comuna Lepindea de pe Târnava Mică, la preotul Cornel.

Acolo l-am cunoscut pe poetul şi gânditorul Nichifor Crainic, ascultându-i până la ore târzii din noapte povestea vieţii lui tumultuoase şi peripeţiile pribegiei de până atunci.

După puține zile de şedere în tovărăşia atât de caldă şi umană a poetului pribeag, pentru a nu da de bănuit oficialităţilor satului, am plecat cu Nini la Sibiu. Ea a rămas la o mătuşă, iar eu m-am întors la Bucureşti. După scurtă vreme a revenit şi ea.

N-am mai stat mult pe gânduri şi ne-am hotărât să ne căsătorim. Într-una din zilele lui noiembrie 1946 am mers la ofiţerul Stării Civile, conştient fiind de marea responsabilitate pe care mi-o asumam, în acele vremuri de grea cumpănă, de a lua de soţie pe fiica lui Nichifor Crainic, condamnat în lipsă la muncă silnică pe viaţă. Am fost hăituiți permanent de autorități, culminând în 1951 cu arestarea mea și condamnarea la 5 ani de închisoare pentru deținere de publicații interzise (manuscrise și publicații ale lui Nichifor Crainic). După eliberare au continuat persecuțiile, fiind obligați să facem cele mai umilitoare munci pentru a ne câștiga existența, cu carierele și viețile frânte.

De Sf. Ioan am încercat să mergem din nou la el, pentru a-l sărbători de ziua sa onomastică. Trebuia să ajungem în satul Icland, la 20 km de Tg. Mureş, la preotul Matei [Morușca], moţ din Apuseni. Dar după trei zile de îngheţ pe trenurile care circulau haotic, de la Ciceu a trebuit să facem cale întoarsă la Bucureşti. Iarna a trecut cu puţine veşti de la el şi în luna mai 1947 am citit în ziare că Nichifor Crainic a fost arestat.

Adus la Bucureşti, Nichifor Crainic a fost anchetat la Ministerul de Interne şi ţinut în condiţii umilitoare până în iulie 1947 când a fost depus la închisoarea Văcăreşti. După anularea sentinţei din 1945 a început rejudecarea. Procesul se desfăşura normal, cu audiere de martori şi administrarea de probe. Dar după arestarea lui Pătrăşcanu şi a avocatului Pandrea, rejudecarea lui Nichifor Crainic s-a întrerupt brusc, fără nici un motiv juridic. Astel, directorul „Gândirii” a fost ridicat de la Văcăreşti şi transportat la Aiud unde a fost întemniţat, fără nici o sentinţă judecătorească, timp de 15 ani de zile, în condiții de exterminare. Pachetele cu îmbrăcăminte și alimente pe care i le trimiteam ni se înapoiau sau dispăreau. La vorbitor nu ni se aproba să-l vedem. Era complet izolat de familie și ținut în condițiile cele mai inumane.

Eliberat în aprilie 1962 mi-a povestit restul pribegiei lui.

În primăvara anului 1947 s-a mutat de la Icland la Cerghid pe Târnava Mică, aproape de Târnăveni, la preotul Ion Sămărghiţan, tot un fost student al lui, în casa căruia a fost arestat în luna mai a aceluiaşi an 1947.

Obosit de zbuciumul celor aproape trei ani de pribegie şi convins că rejudecarea lui se va face mai puţin părimaş (se încheiase pacea de la Paris), Nichifor Crainic s-a hotărât să se predea autorităţilor. Pentru a uşura situaţia gazdei sale, Nichifor Crainic l-a convins pe părintele Sămărghiţan să-l anunţe personal la jandarmul satului.

L-am cunoscut pe preotul Ion Sămărghiţan. Venea adeseori la Nichifor Crainic după eliberarea acestuia. Era un om de o deosebită nobleţe sufletească, un adevărat apostol care, cu toate suferinţele prin care trecuse în cei cinci ani de închisoare, avea seninătatea împlinirii unei mari misiuni creştine: adăpostirea unui om hăituit de semenii lui. Am fost de mai multe ori cu Nichifor Crainic la parohia lui din acel sat de pe Târnava Mică. Am petrecut momente înălţătoare în mijlocul unei familii deosebite. Copiii, acum oameni maturi, îi spuneau lui Crainic, ca pe vremea pribegiei sale „unchiule”. La moartea lui Nichifor Crainic, în 1972, a venit şi preotul Ion Sămărghiţan. A făcut parte din soborul de preoţi care a oficiat slujba religioasă. Şi după aceea a rămas mai departe un preţuit şi apropiat prieten al nostru.

Manuscrisele memoriilor, eseurilor şi studiilor, poeziilor scrise de Nichifor Crainic în pribegie, au supravieţuit vremurilor vrăjmaşe şi datorită tainiţelor din parohia preotului Sămărghiţan. În momentul arestării lui Crainic la Cerghid, ignorantul plutonier de jandarmi a fost aşa de uluit de prada pe care pusese mâna (un fost ministru, dar despre care nu ştia nimic), încât nu s-a gândit că un scriitor ar putea şi să scrie. Manuscrisele au rămas în casa preotului de unde, după un scurt timp, alt preot, părintele Arsenie [Boca], le-a luat şi le-a ascuns în podul Mănăstirii Sâmbăta. Apoi, acelaşi inimos preot, când a fost silit să plece de acolo, le-a dus la o rudă a lui, morar undeva într-un sat din Transilvania, unde au rămas iarăşi câţiva ani până la moartea acestuia. După aceea, de acolo, au fost adăpostite prin alte locuri, ascunse în poduri sau şoproane, îngropate în pământ. Gândul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă la acei oameni, cu suflete mari care şi-au riscat libertatea şi familia ca scrierile lui Nichifor Crainic, adevărate documente de epocă, care le-au fost încredinţate, să nu se distrugă, să nu se piardă.

După eliberarea din închisoare în 1962, aceste inestimabile scrieri au fost restituite lui Nichifor Crainic. Toţi cei care vegheasem la păstrarea acestor scrieri, trăiam adânca satisfacţie, marea mulţumire că ele au revenit în mâna celui care le scrisese. După moartea lui Nichifor Crainic, în 1972, aceste manuscrise au trecut din nou prin primejdii, fiind păstrate de fiica lui şi de mine, înfruntând din nou riscurile şi eventualitatea unor noi pătimiri ca în 1951-1955, când opresiunea s-a manifestat în forma ei cea mai brutală asupra noastră. Trecând prin atâtea locuri, împrejurări şi condiţii grele, aceste manuscrise au suferit parţial unele degradări, dar au ieşit la lumină după o jumătate de secol, ca adevărate documente de istorie şi cultură din care să se poată împărtăşi şi generaţiile tinere de azi.

Nichifor Crainic a căzut ca un stejar frânt de furtună, într-o noapte de august la Mogoşoaia, cu o singură mângâiere pe care mi-a mărturisit-o ca o spovedanie în ajunul sfârşitului:

„M-am născut într-o căsuţă modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu după ce am dăruit talentul şi munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieţii mele. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor vrea să ştie cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce un pumn de ţărână…”

Acestea sunt câteva crâmpeie de amintiri din epoca de pribegie a lui Nichifor Crainic prin „Ţara de peste veac”, câteva crâmpeie de amintiri din viaţa şi opera lui, trecute prin asprimea vremurilor pe drumul de pătimire şi suferinţă.

[1] Este vorba de volumul „Zile albe, zile negre. Memorii 1889-1944” (publicat la Ed. Floare Albă de Colț, 2015), redactat de Nichifor CRAINIC în timpul pribegiei sale 1944-1947, al cărui manuscris a fost salvat de către Sfântul Părinte Arsenie Boca (1910-1989) și încredințat autorului după ieșirea din temniță (1962).

Nichifor Crainic

 Pribeag în ţara mea

Sub mască

23 august 1944 – 24 mai 1947

“Din luna aprilie 1944, când au început bombardamentele anglo-americane deasupra Bucureştilor, familia mea era evacuată la Guşteriţa, lângă Sibiu. Eu am rămas în capitală, reţinut de datoria de profesor şi de sarcina de a redacta revista „Gândirea”. Blocul Casei Corpului Didactic din strada Vasile Conta 3-5, unde aveam locuinţa, era o clădire cu adăpost solid, care atrăgea o mulţime de oameni din străzile vecine, ce se înghesuiau până la sufocare de frica morţii. În bloc se îngrămădiseră mulţi evrei, ca unii care n-aveau voie să părăsească oraşul din ordinul lui Ion Antonescu. Locuia la etajul 8 dentistul Bernath cu soţia şi un băieţaş drăgălaş. Dentistul mi se plângea de greutatea de a-şi coborî copilul la adăpost îndată ce suna alarma. Cum aveam o cameră disponibilă la demisol, i-am oferit-o să locuiască acolo bona cu băieţaşul, scutindu-i de această mare grijă. După un timp, dentistul, căruia nu-i eram client, a găsit o posibilitate să-şi evacueze familia. Am intervenit pentru autorizaţie la Prefectura Poliţiei, fără rezultat. Atunci l-am sfătuit s-o evacueze clandestin, pe răspunderea mea, ceea ce a şi făcut. Rămas singur, Bernath locuia în apartamentul meu, la etajul 1, de unde ne era mai uşor să coborâm în adăpost.

După 23 august, bombardamentele anglo-americane au încetat, dar au început cele germane. Acestea erau mai primejdioase fiindcă germanii puseseră mâna pe câteva avioane româneşti, folosindu-le la bombardament şi înşelând lumea ca să nu-şi ia măsuri. Răspândindu-se zvonul că armatele germane din Balcani, în retragere prin România, s-ar putea deda la masacre, evreii au intrat în panică. Cunoscuţi sau necunoscuţi, m-au rugat să-i primesc în casă pentru a-i salva în această eventualitate. Fireşte că le-am promis. Încă din aprilie, redacţia mea din strada Domniţa Anastasia 11 am pus-o la dispoziţia familiei Berciu, care adăpostea acolo, noaptea, serii de evrei refugiaţi din Moldova.

Adăpostul din Vasile Conta devenise un infern: femei care leşinau necontenit, copii care ţipau, căldură care fierbea trupurile, panică ucigătoare sub zguduirea zidurilor. Leoarcă de apă, am răcit şi am căpătat pneumonie dublă. Bernath mi-a luat temperatura: 40 de grade. Profesorul Ioan Petrovici, care locuia în acelaşi bloc, m-a evacuat într-o maşină la mănăstirea Pasărea şi a dat de veste soţiei mele la Sibiu. Într-o seară, m-am pomenit cu ea venind de la Sibiu cu un taxi de piaţă. M-a ridicat în starea în care eram. Când am trecut prin Bucureşti, bulevardul Bălcescu era un fluviu de armată sovietică şi duduia de aclamaţii. Până la Câmpina am călătorit paralel cu armatele biruitoare. Un vehicul în timp de război e o binefacere. Dar taxiul nostru era atât de deschiolat din toate piesele şi făcea un zgomot atât de comic încât stârnea râsul soldaţilor pe lângă care treceam. Nimeni n-a râvnit la el. Drumul până la Sibiu a durat două zile. Soţia mea, fiind medic, m-a întreţinut cu injecţii şi medicamente.

Am fost internat în clinica profesorului Iuliu Haţeganu şi îngrijit de asistentul său, doctorul Turcu. Universitatea din Cluj era refugiată la Sibiu din anul tragic 1940.

Când am ieşit din spital, pe la jumătatea lui octombrie, a venit vestea recuceririi Clujului. Oraşul fremăta de o bucurie extraordinară. Convalescent, m-am dus la Universitate, unde se sărbătorea marea biruinţă. În timp ce se ţineau discursurile învăpăiate sub cerul liber, un grup de tineri cu un vraf de ziare noi în braţe se uitau insistent spre mine şi comentau ceva ce citiseră în ziare. De bună seamă mă cunoşteau. Erau probabil studenţi. Ţinusem atâtea conferinţe şi la Cluj şi la Sibiu şi în mai toate oraşele Transilvaniei. Doi s-au apropiat de mine cu vraful de ziare şi mi-au dat să citesc o ştire care mă privea. Se spunea că eu am fost prins la Sibiu şi dus sub o puternică escortă la Bucureşti. Grupul de tineri se amuza văzându-mă liber la manifestaţie. În toate ziarele, ştirea arestării mele era redactată la fel, ceea ce presupunea o sursă oficială. S-a apropiat de mine un ziarist local, Nicolae Ciuceanu, originar din Răşinarii lui Octavian Goga. Pleca în curând la Bucureşti şi, cunoscând pe noul subsecretar de stat de la Interne, îl va întreba ce sens are această ştire. Peste două zile a venit cu răspunsul. În vremea asta umblam pe străzile Sibiului, unde mă recunoştea atâta lume. Nicolae Ciuceanu mi-a spus că informaţia a fost redactată la Ministerul de Interne pentru a închide gura anumitor gălăgioşi care cereau insistent arestarea mea. Mi se trimitea sfatul să stau ascuns până se potolesc lucrurile. Ceva mai mult, mi se spunea că generalul Sănătescu, pe care nu-l cunoşteam, a declarat că atâta timp cât va fi el prim-ministru „nici vorbă” să mă aresteze.

În plus, circula zvonul că generalul Ion Antonescu împreună cu un grup de foşti demnitari au fost arestaţi şi luaţi captivi în Rusia. Lucrul acesta mă îngrijora, deşi n-am avut nici un rol oficial în timpul războiului din răsărit. Eu am demisionat din guvernul lui Antonescu la 27 mai, cu aproape o lună până să înceapă ostilităţile. Trei ani, cât a mai durat regimul antonescian, m-am ţinut la o parte, refuzând ofertele de colaborare după ce mă convinsesem că guvernul e condus de doi demenți.

În vremea asta am luptat de unul singur să fac lumină asupra nedreptăţii ce se făcuse ţării mele prin dictatul de la Viena.

Acum nu eram atât de naiv să nu-mi dau seama că ordinea veche s-a spulberat şi, în locul ei, ordinea nouă e în fază de fierbere. Revoluţia vine totdeauna în numele unor principii raţionale, dar până la statornicirea lor se dezlănţuie pasiunile, şi pasiunile primului moment nu stau să aleagă. Eu n-am fost comunist, dar la revistele unde am scris şi în cărţile pe care le-am tipărit am preconizat naţionalizarea tuturor bogăţiilor naturale ale României şi naţionalizarea întregului sistem bancar din România, textual. Sunt principii pentru care am militat în plină dictatură regală. Nu există nici un alt scriitor sau publicist care să fi cerut pe faţă aceste reforme, în acel timp. Totuşi, pentru o anumită categorie de revoluţionari, dintre care mulţi au fugit ulterior din ţară, eu trec drept un reacţionar feroce, un „huligan”, deşi am dezavuat cuzismul şi am combătut crima legionară. Rămas în ţara mea, sunt gata să dau seamă de faptele mele, când lucrurile se vor mai potoli.

În Sibiu era o febră printre refugiaţi, care să fugă mai repede peste hotare de frica răspunderilor unii, de necunoscutele evenimente alţii. Am respins orice oferte şi înlesniri de a trece graniţa. În ţara mea nu mi-e frică de faptele mele. Câţiva prieteni mi-au dat ideea să-l consult şi pe Petru Groza, care era atunci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Îl cunoşteam bine de multă vreme. A fost de părere să nu mă prezint la judecată, ci să stau ascuns. Petru Groza era sigur că într-un an va veni amnistia politică. Răspunsul lui sosit de la Deva era identic cu cel venit de la Bucureşti.

M-am despărţit de soţie şi de fată în noiembrie. Ele plecau acasă spre o viaţă mai mult decât problematică. Niciodată nu m-am simţit mai neputincios decât în clipa despărţirii. Avere n-aveam. Trăiam din salariul meu de profesor şi din câştigul ei de medic. Soţia mea, inteligentă şi extrem de muncitoare, nu se putuse adapta condiţiilor de viaţă bucureştene. Curajul ei fusesem eu, dar numele meu acum era o calamitate pentru ea. Clientela avea s-o ocolească, prietenii mei tot aşa. Erau în schimb oameni care simulau pe revoluţionarii şi abuzau de mijloacele revoluţiei pentru a se răzbuna orbeşte contra oricui şi cu orice preţ. În aceste condiţii, peste care e lesne de înţeles de ce trec, soţia mea n-avea să dureze decât un an şi jumătate.” (…)

Cu Părintele Arsenie Boca într-un camion cu brânză

(…) “În Sibiu nu se mai putea rămâne. Raziile româno-sovietice se înmulţeau. Se căutau saşii capabili de muncă, se îmbarcau în trenuri şi se expediau la minele de cărbuni din Ucraina. Trec peste această tragedie alcătuită din sinucideri, din copii nevârstnici şi nevolnici, rămaşi fără părinţi, care mureau părăsiţi forţat, fără grija nimănui. De groază, tinerele săsoaice, trăite până atunci în orgolioasa lor izolare de cetate medievală, se măritau peste noapte cu români ca să se poată salva din moderna robie a Babilonului.Toate ieşirile oraşului erau baricadate de controale sovieto-române. Oricine intra sau ieşea trebuia să se justifice cu acte. Problema era cum să ies din oraş? Nu vreau să zic ceea ce s-ar cuveni să zic, dar soluţiile veneau totdeauna ca de la sine. În cazul de faţă mi-a dat-o lelea Paraschiva, o ţărancă din Arpaşul de Jos. Avea doi cai ca două maluri şi, femeia-bărbat, se ocupa cu transporturile. Trecea adesea pe la spălătoreasa mea, rudă sau prietenă. Ştia doar că sunt profesor şi avea mare respect pentru această îndeletnicire. Uitasem să spun că lelea Paraschiva citea Biblia şi, spre deosebire de înalt prea sfântul mitropolit Nicolae Bălan, avea curajul faptelor bune. Cunoştea pe şoferul unui camion de marfă, care transporta zilnic brânzeturi de la fabrica Lica la Braşov. Camionul era închis ca un vagon.

Era o zi cu soare răsfrânt pe zăpada strălucitoare, când ne-am prezentat la fabrică, eu, lelea Paraschiva şi un călugar [Părintele Arsenie Boca, n.n.], fost student al meu, de la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Camionul tras la scară se încărca cu lăzi de brânzeturi. Pentru a nu da de bănuit, am fost poftiţi să vizităm fabrica. Explicaţiile intrau pe-o ureche şi vâjâiau pe cealaltă. Făceam o aventură foarte riscantă. Când, în sfârşit, a fost gata, ne-am urcat în fundul camionului pe lăzi, uşile de lemn s-au închis şi s-au încuiat şi am pornit. Mai era un tânăr necunoscut cu noi. În împrejurări ca astea îl suspectam câte trei. Cred că mai fierbinte decât toţi se ruga lelea Paraschiva. În camion era întuneric beznă. Aveam impresia că sunt o oală care fierbe în clocot. Îmi simţeam sufletul material, spumegând şi dând pe răscoale. Deodată camionul s-a oprit brusc. Eram la barieră. S-au auzit câteva cuvinte străine, în clipa aceea cele mai odioase din lume. Acu’ e-acu! Am înmărmurit cu toţii. Şi tânărul pe care îl suspectam degeaba. În faţă, lângă şofer, erau înghesuiţi şapte călători. Ne găseam în plin război. Trenuri puţine, vehicule pe şosele rarităţi. Încărcătura de călători peste măsura. A început controlul minuţios al celor din faţă, aşa de minuţios că nu se mai sfârşea. Haiti, acuma vine la noi. Gândul unei captivităţi în Rusia era o teroare. În clipa aceea mi-am zis: „Doamne, de s-ar isprăvi odată!”

În exaltarea în care ardeam, s-a auzit o voce românească:

– Ce aveţi înăuntru?

– Brânză, ce s-avem!

– Dă-i drumul!

Camionul a luat-o din loc cu viteza maximă.

Vocea care a zis „dă-i drumul” mi s-a părut serafică. Eram salvat. Mi-am şters fruntea de năduşeală.

– Lele Paraschivo, mai e vreun control pe drum?

– Nu, ne-a ferit bunul Dumnezeu.

Alături de mine, călugărul, făcea prin întuneric cruci de mulţumire.

Tânărului străin i se dezlegase limba. A început cu întrebările. La fiecare îi răspundeam cu câte-o ţigare oferită.

– Iată-ne şi brânză, fraţilor, zic eu revenindu-mi în fire. Multe-am fost în viaţă mea, numai brânză Lica nu fusesem. Suntem noi, românii, oameni răi? Uite dumneata, lele Paraschiva. Cine te-a trimis la mare nevoie? Uite şoferul care ne-a închis aici fără să mă cunoască, fără să ceară un ban. Uite poliţistul acela care a strigat dă-i drumul. Crezi că era aşa de naiv să nu ştie că în camion mai e şi altceva decât brânză? Faţă de străinul de lângă el s-a simţit român şi a dat comanda de plecare.

– E un suflu, zise călugărul, care vine de undeva de sus şi la vreme de primejdie ne aminteşte că suntem fraţi.

Ne-am dat jos în Arpaşu. Şoferul surâdea vesel că ne-a trecut primejdia. Am poposit câteva ceasuri la o familie înstărită, care ne-a ospătat. El lucrase ani de zile în America şi trimisese bani acasă. Ea îi sporise ţinând cârciuma. Era încă frumoasă, cu măreţie în statură. Amândoi vorbeau plini de respect şi dragoste cu tânărul călugăr. Pe pereţi icoane, pe masă Biblia, în raft cărţi de edificare sufletească. M-a lămurit ea îndată: „Am ţinut multă vreme cârciumă, dar cuviosul părinte ne-a sfătuit s-o lăsăm. Şi am trecut de la tejghea la sfintele icoane. Trebuia s-o fac că mult am turnat apă în vin şi-n ţuică.” Vorbea cu o sinceritate cuceritoare, fără nimic din afectarea convertiţilor de circumstanţă. Te simţeai bine în casa asta, învăluit în prietenie caldă tocmai fiindcă erai străin. Recunoscându-se ucenici, reflectau în suflet devoţiunea tânărului călugăr, care îi îndruma şi ei îndeplineau orice le-ar fi zis să facă.

Gospodarul casei a observat că aveam o căciulă de focă, nepotrivită pentru vreme şi împrejurare. Nu ştia cine sunt, dar era destul că mă găseam în tovărăşia călugărului. M-a rugat să facem schimb şi mi-a dat pe a sa de astrahan. Vă şade mai bine cu ea prin locurile noastre.

Trebuia să plecăm şi să ajungem la mănăstire, până a nu se face ziuă. Lelea Paraschiva ne aştepta la poartă cu cei doi telegari împăturiţi pe spinare. Noaptea era senină, zăpada scrâşnea sub talpă. Gerul cumplit prefăcea totul în cristale strălucitoare sub bătaia lunii pline, ea însăşi un zloi de gheaţă, care la ora aceea cădea spre apus. Femeia mi-adusese o sarică ciobănească, lăţoasă, care m-a înghiţit cu palton cu tot. Intrasem ca într-un cuptor. Numai faţa rămasă afară frigea, ştearsă de ger şi genele se lipeau una de alta. Căldura lacrimii era prididită de tirania lui. Din spate ne bătea luna în apus. Înainte, cerul de cristal îşi răsturna cupa imensă peste un orizont atât de alb că părea albăstrui. Mergeam pe lângă munţi cu codrii troieniţi. Roţile poştalionului scârţâiau plăcut în şleaul pur al drumului. Crupele negre ale cailor abureau un fum gros ca o pastă. Gerul e halucinant de feeric când îl vezi dintr-o sarică ciobănească.

Mănăstirea dormea încă sub scânteierea polară a zăpezii. E ctitoria lui Constantin Brâncoveanu ca şi biserica principală din Făgăraş. O văzusem căzută în ruină cu pustiu în jurul ei. Zidurile abia mai susţineau o căciulă de pământ pe care creşteau buruieni, iar dintre ele ţâşnea în sus un moţ stufos de arbust ca o egretă verde pe o cuşmă voevodală. E meritul lui Nicolae Bălan că a restaurat-o. Dar clădirile noi, pe care i le-a adăugat, în loc s-o închidă în pătratul tradiţional, sunt azvârlite, la întâmplare, câteva magazii fără gust: locuinţe pentru doi călugări şi un frate, un grajd pentru vaci şi, bineînţeles, o vilă pentru mitropolit, cu o plantaţie de meri în faţă. Călugărul cu care am sosit a transformat-o, prin zelul său focos, într-un imens loc de pelerinaj. Pentru aceasta, el s-a luminat la Bucureşti şi s-a stilat la Muntele Athos. Pelerinii, care sosesc cântând, cu zăpada până la piept, aduc ofrande enorme, cu care călugării hrănesc un cătun sărac de sub munte şi un orfelinat din Sibiu. Dar nu e momentul să descriu lucrarea spirituală de-aici în situaţia de haiduc în care mă aflu.

Suntem într-o cameră luminoasă cu două paturi paralele, acoperite de cuverturi albe, mâţoase, numite în partea locului straie. Pe masă, un paner cu o piramidă de mere roşii.

– Ştiţi unde suntem aici? Chiar în vila mitropolitului. Asta e o cameră de oaspeţi. Dacă el n-are curaj, am vrut să vă dau eu [Părintele Arsenie Boca, n.n.] această mângâiere.

Mitropolitul n-avea să ştie niciodată că i-am fost oaspete fără voie.”

Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947, Editura Floare Albă de Colţ, Bucureşti, 2015, cu un Studiu introductiv de Florin Duţu

Sursa: MĂRTURISITORII

Citiţi şi: Nichifor Crainic – Versuri din Pribegie (1944 – 1947) şi o Fotografie INEDITĂ