Când noaptea mă prindea de caraulă,
Însângerat de-al dorurilor șir,
Iisus venea la mine în celulă,
Adus de mucenicul Radu Gyr[1]

„Dacă Iisus a spus că oricine întoarce pe cineva în numele Lui de pe o cale greşită, Apostol se va numi, oare cum se va numi Radu Gyr care a scos atâtea suflete din disperare? De câte ori trebuie să se numească Apostol numai pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n” număr („n” înseamnă infinitul în fond, un număr de necuprins cu imaginația). Un număr de necuprins de deținuți au aflat în poezia „Iisus în celulă” posibilitatea de a-şi găsi în palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este acesta?”(Aspazia Oțel Petrescu).

Copilăria

Radu Gyr, pe adevăratul său nume, Radu Ştefan Demetrescu, s-a născut la 2 martie 1905, la poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivație. Aceasta s-a făcut astfel: „g”-ul a rămas la început, „r”-ul s-a dus la sfârşit, iar „y”-ul este de fapt un semn care reprezintă contopirea „i”-ului cu „u”-ul, formând acest diftong ce se pronunță „gir”.

Radu Gyr descinde dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu al renumitul actor Ştefan Coco Demitrescu şi al Eugeniei Gherghel, muziciană provenită dintr-o veche familie botăşăneană, cu origini germane. La vârsta de 3 ani Radu se va muta împreună cu părinții săi în oraşul Craiova, unde tatăl său lucra la Teatrul Național al oraşului. Micul Radu primeşte o aleasă educație culturală, însuşindu-şi cultura germană de la mama sa, cât şi talentul muzical. Despre mama sa, Radu Gyr consemna în memoriile sale: „inteligentă, spirituală şi îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost cel mai bun sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă rolurile lui, sugerându-i tonul şi gesturile personajelor pe care urma să le interpreteze pe scenă. În acelaşi timp, ea mi-a trezit şi stimulat dragostea pentru poveşti şi poezie”. Crescând în şoaptele basmelor mamei şi dinamismul pieselor de teatru ale tatălui, micul Radu îşi formează propriul orizont literar, din care începe să compună, oferind celor dragi câte o mică epigramă. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani, dedicând profesorilor săi epigrame. Copilăria sa, Gyr şi-o descrie astfel: „Am fost un copil blând şi iubitor, deloc zburdalnic, puțin cam încăpățânat, timid şi dispus către visătorie. Temperamentul meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din trăsăturile sufleteşti ale copilului de odinioară sfiiciunea şi înclinația spre reverie”.

La vârsta de 14 ani compune un poem istoric, intitulat „În munți”, care s-a şi pus în scenă, fiind jucat la 7 iunie 1919, pe scena Teatrului Național din Craiova. Urmează cursurile liceului Carol I pe care le parcurge cu sârguință. În această perioadă, în sufletul poetului încep să se nască sentimente puternic naționaliste alimentate de idealul proaspăt realizat al Unirii tuturor românilor. Atât de mult suferea pentru țara sa încât în toamna anului 1916, când Ardealul era zguduit de invazia trupelor germano-austriece, Radu, un copil pe atunci, se oferă voluntar ca cercetaş brancardier pe una din ambulanțele trase de cai, lângă trupele române de la Târgu Jiu. „Zăvoiul Jiului, îşi aminteşte poetul, era plin de cadavre şi răniți „militari şi civili „iar albele râurilor se învolburau de sânge şi resturi de furgoane şi echipamente”. Martor al atâtor scene dramatice, cu inima aprinsă de un elan patriotic, tânărul Radu îşi cultivă de pe acum simțul jertfei şi al onoarei care l-au însoțit până la sfârşitul vieții.

Bursier al liceului şi fruntaş al clasei sale, Radu Gyr colaborează la mai multe reviste literare locale, ataşându-se mai mult revistei craiovene „Năzuinți”, condusă de poeta Elena Farago pentru care va nutri sentimente nobile şi aleasă prețuire. Sub îndrumarea pedagogică a acesteia, Radu Gyr debutează cu primul volum de poezii, intitulat „Linişti de schituri”, odată cu absolvirea Liceului Carol I.

Debuturi literare

În 1924 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Printre erudiții pedagogi, Radu Gyr îl cunoaşte pe profesorul Densuşeanu, la catedra de filologie romanică. Era atras de eleganța frazei, frumusețea expunerii ilustrului profesor. Un alt profesor care i-a rămas plăcut în amintiri a fost bizantinologul Demostene Russo, ce i-a trezit interesul față de cultura bizantină. De asemenea, N. Cartojan rămâne în imaginea poetului profesorul universal desăvârşit al studentului de odinioară, care i-a fost şi îndrumător de licență. Încheie facultatea cu o valoroasă teză de licență „Cronicarul Ion Neculce şi influența operei lui asupra literaturii noastre culte”, lucrare foarte apreciată de profesorul N. Cartojan. „Ispita” poetului era alta decât istoria literaturii, aşa cum însuşi mărturiseşte, şi anume estetica literară şi literatura universală, domeniu în care îşi va desăvârşi studiul, ulterior ocupând Catedra de critică şi de estetică literară. Filosofia a fost iarăşi un capitol atrăgător în tinerețea poetului alături de profesori de renume precum P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Profesorul şi prietenul cel mai bun avea să-i fie „blândul şi atât de nedreptățitul” Mihail Dragomirescu, profesor la Catedra de estetică literară. „Zâmbetul său candid, bunătatea lui fără margini, mă dezarmau. Zi de zi, îl iubeam şi-l prețuiam tot mai mult”.

Alte personalități literare cu care Radu Gyr a închegat o strânsă prietenie au fost: Ion Pillat şi Al. Lascarov-Moldovanu. Ion Pillat a fost printre puținii care a avut curajul să-i recunoască lui Gyr valoarea incontestabilă a operei sale. În acest sens poetul consemnează: „Incendiile şi inundațiile care mi-au pustiit biblioteca, au mistuit şi cărțile lui Ion Pillat cu dedicații mărturisind, încă o dată prietenia şi prețuirea ce mi le purta minunatul om şi fecundul poet. Amintirea sa e nu numai o crizantemă neveştejită de vreme, dar şi o înmiresmată consolare pentru sufletul meu rănit de răutatea actualilor colegi”.

În 1925 Societatea Scriitorilor Români îi oferă „premiul sonetului”; Mihail Dragomirescu îi oferă „premiul Scriitorilor tineri. Alături de alți colaboratori încearcă să tipărească o nouă revistă, Viața literară, dar este repede oprimată de către uneltitori.

În 1927 se căsătoreşte cu frumoasa Flora, o tânără cu năzuinți spirituale înalte, ce avea să îi fie reazem moral  şi duhovnicesc până la sfârşitul vieții, alături de singura lor fiică, Simona Luminița, care la rându-i avea să îi lumineze tunelul întunecat de-a lungul tuturor fenomenalelor încercări prin care a trecut poetul şi martirul Radu Gyr.

Tinerețe sacrificată unor idealuri naționale şi spirituale

După absolvirea cursurilor universitare, Radu Gyr a devenit mai întâi asistentul profesorului şi criticului Mihail Dragomirescu la Catedra de Critică şi estetică literară, urmându-i apoi la această catedră în calitate de conferențiar. Viziunea estetică îi conferă autorului observarea realității sociale, politice şi culturale din țară şi din Europa.

În perioada 1930-1933 avea să ia contact direct cu suferințele românilor, care reuşeau cu greu şi sudoare să îşi mențină integritatea națională şi economică. O țară împrejmuită de inamici şi câini străini asmuțiți asupra frumuseții şi bogățiilor acestei țări „pe de o parte pericolul roşu bolşevic, iar pe de altă parte pericolul nazist, cu o largă susținere a altor nații străine ce râvneau la bunurile noastre strămoşeşti. Starea națiunii era periclitată de oameni aflați în funcții politice şi culturale compromişi şi gata oricând să vândă jertfa şi sângele înaintaşilor noştri pe nimic. Atât Radu Gyr, cât şi alte elite politice şi culturale ale vremii, încercau să răspundă nevoilor acestui neam şi să îşi coalizeze forțele spre a stăvili vicleana lucrare a inamicului. Singura mişcare şi orientare politică din acea vreme, axată pe direcția reînvierii spirituale a neamului românesc, formării unei societăți incoruptibile, capabilă de jertfă şi sacrificiu „nu era alta decât Mişcarea Legionară. Radu Gyr ia contact cu tinerii Gărzii de Fier şi este profund marcat de covârşitoare personalitate a Căpitanului Mișcării „Corneliu Zelea Codreanu. La această Mişcare au aderat sau simpatizat şi colaborat, aproape toată elita necompromisă a vremii: Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Petre Ţuțea, Nae Ionescu, Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Radu Budişteanu, Ernest Bernea, Valeriu Cârdu, Horia Vintilă, George Manu, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinți, P. P. Panaitescu, Mihail Polihroniade şi mulți alții.

Mişcarea acestor tineri cu fruntea sus nu a fost nici pe departe politică, nici pe departe criminală. Necompromiterea şi curăția acestei mişcări avea însă să atragă zavistia şi ura celorlalți „frați români” sau mai puțin români, care împărtăşeau linia corectitudinii politice a compromisurilor şi care se temeau de imensa popularitate a Gărzii de Fier. Aceştia, având puterea în mână, au făcut tot posibilul să compromită imaginea acestor personaje martirice ce se conturau, implicând în Mişcare spioni infiltrați care au înscenat fel şi fel de manevre, unele sângeroase, puse pe seama întregii mişcări. Referitor la acest aspect redăm doar un fragment sugestiv, referitor la asasinarea lui Iorga, relatat de poetul Radu Gyr: „Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului act de violență, unele rancune politice autohtone neîndreptățind, în niciun caz, o asemenea cruzime. Am nestrămutata convingere că cutremurătoarea ucidere a inegalabilului erudit a fost opera minții Gestapo „ului german, îmbrăcată în mănuşa verde”.

Radu Gyr, asemenea altor camarazi ai săi, nu face altceva decât să scrie şi să activeze la formarea şi educarea culturală a poporului român, îndemnându-l să cultive idealurile creştine şi patriotice, nu în duh şovin, ci în duhul evlaviei şi respectului față de înaintașii acestui neam. Colaborează la revista Universul literar şi apoi la alte reviste literare de formație naționalistă (Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană, precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studențesc; tot de la Radu Gyr ne-au rămas traduceri din Goethe, Verlaine, Baudelaire, recenzii şi eseuri literare precum şi studii critice. A fost premiat de Editura Soccec, de Societatea scriitorilor Romani în două rânduri şi de Academia Română pentru următoarele volume de poezii: Plânge Strâmbă-Lemne, 1927; Cerbul de lumină, 1928; Stele pentru leagăn, 1936; Cununi uscate, 1938, Corabia cu tufănici (1939) şi multe volume de poezii pentru copii.

Pentru tăria crezului său înalt, pe care îl îmbrățişa cu fapta şi cu cuvântul, Radu Gyr devine membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Iată cum se autocaracterizează poetul în această perioadă: „Sociabil, prietenos, exuberant, capabil de o generoasă afecțiune, sincer şi corect, just în polemicile literare, din anii tinereții, m-am arătat necruțător în polemica politică din ziarele anilor 1937-1940, caricaturizându-mi adversarul, dar luptând în scris, cu lealitate, nelovind pe la spate şi neatacând un om care ar fi avut mâinile legate sau un căluş în gură, împiedecat de a-mi răspunde prin presă. Disprețuind infamia şi ipocrizia, egoismul şi avariția, pedant cu mine însumi, am renunțat, după ce am trecut de 50 de ani, la unele tendințe spre sarcasm şi ironie muşcătoare, socotindu-le ofensatoare pentru alții şi negative pentru mine. Iubirii mele pentru familie i s-a alăturat, încă de la vârsta de 10 ani, nestrămutata dragoste de țară, un patriotism fierbinte, declanşat de agitata perioadă a neutralității româneşti din primul război mondial”.

Începutul Pătimirilor

În câteva luni, Mişcarea legionară reuşea să trezească o nouă conştiință în lumea muncitorească iar adeziunile la Mişcare erau masive, enorme. Dumnezeu a avut însă un alt plan cu aceşti tineri cu suflete pure, de crin. Ca de altfel şi miezul învățăturii Lui Codreanu, Crucea şi suferința aveau să fie înălțarea martirică a acestor eroi, pentru că asemenea Mântuitorului Hristos care prin Cruce a izbăvit neamul omenesc din tirania morții şi a păcatului, aşa şi omul, şi neamul se înalță biruitori prin jertfă şi sacrificiu. Radu Gyr, chemat să slujească unui ideal mai nobil şi mai înalt decât cel al înălțării prin poezie, cade în 1939 pradă regimului criminal al lui Carol al II-lea şi de aici începe calvarul şi suferințele inimaginabile ale poetului. Ion Mânzatu, compozitorul şi prietenul poetului, avea să consemne cu durere: „Cu cântecul pe buze a căzut răpusă în 1939, în lagărele de la Vaslui şi Miercurea Ciucului, floarea Mişcării legionare, asasinată de bestialitatea lui Carol al II-lea, fost rege şi călău”.

Astfel toată intelectualitatea de dreapta, în noaptea de 16-17 aprilie, este încarcerată în lagărele: de la Tismana, pentru legionarii din Bucureşti, în lagărul de la miercurea Ciuc, pentru legionarii din Ardeal, Muntenia şi Moldova de jos şi alt lagăr la mănăstirea Dragomirna, lângă Suceava, pentru legionarii moldoveni, bucovineni şi basarabeni. Această împărțire a fost însă provizorie, deoarece, prin hotărârea lui Armand Călinescu în 14 mai 1938, aceste lagăre se vor contopi într-unul singur, în cel de la Miercurea Ciucului. Această concentrare era făcută cu scopul de a selecționa legionarii în mai multe loturi, care trebuiau să se prezinte în fața Tribunalului Militar pentru condamnări.

Radu Gyr se află împreună cu Ioan Mânzatu, Eliade şi alți camarazi la Tismana, între zidurile reci şi sumbre ale mănăstirii, fără asistență medicală, în afara oricărei corespondențe cu familia şi cu un sever regim alimentar. În lagărul de la Miercurea Ciuc însă închisoarea s-a transformat în adevărată academie de prelegeri susținute de marii profesori, printre care excela Nae Ionescu. Cu piepturile călite şi cu frunțile către cer, deținuții nu au încetat să creeze şi să compună cântece şi versuri. Aici Radu Gyr compune acea bijuterie de poezie, Cântec de leagăn, cu care, spune Nicolae Nicolau „ne-am legănat copiii rămaşi acasă, noi, zecile de mii de deținuți politici, de atunci şi de mai târziu”.

Dormi, copilul mamii, nani, nani,
a plecat şi ultimul lăstun.

Ruginiră plopii şi tufanii
şi din temnița ce-i surpă anii
nu s-a mai întors tăticul bun.( „)

Nani, nani, mâini de crin plăpânde,
la fereastră păsări plâng, şi ploi.

Lupii beznelor rânjesc la pânde,
țara-i toată temnițe flămânde
şi tăticu-i dus de lângă noi.

În plină ascensiune politică şi literară

După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima preia şefia Mişcării Legionare. Când în septembrie 1940, Horia Sima a declanșat Revoluția Legionară şi a dus-o la biruință, relatează Constantin Bucescu „tineretul Gărzii de Fier a reapărut, după o crâncenă prigoană, ca ridicat din morminte, a umplut strada verde nu numai cu vigoare, ci şi cu cântece legionare, entuziasmând şi antrenând mulțimile pornite să răstoarne ultimul zid de păgână cetate a netrebniciei. Astfel toți deținuții arestați sub Carol al II-lea sunt eliberați şi puşi în funcțiile cele mai înalte de conducere. Păşind demn şi biruitor din această primă arestare, Radu Gyr avea să îşi exprime biruința astfel: Biserici noi cu creștetul ca luna/Din mâna mea răsar ca nişte crini,/Cu târnăcopul meu despic furtuna/Si cu mistria mea zidesc Destin. Zâmbind primesc si temniță şi roată,/Mucenicia o aştept şi-o cer,/În temnițe Iisus mi Se arată/Şi-mi oblojeşte rănile cu cer.

Devine Director al Teatrelor în cadrul Ministerului de resort în toamna lui 1940, inițiază demersurile şi aprobă înființarea unui teatru evreiesc, Baraşeum, singurul existent în lume la ora aceea, cu doua săli „de revistă şi de dramă „teatru care ființează şi astăzi, şi al cărui fondator este dincolo de toate contestările şi diversiunile mai vechi şi mai noi.

Din nou arestat, sub regimul Antonescu

La 21 ianuarie 1941, datorită neînțelegerilor dintre Antonescu şi Horia Sima, are loc aşa-zisa „rebeliune” legionară. Gyr a fost condamnat la 12 ani detenție riguroasă, de luptă intensă împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluționare, pentru incitarea mulțimii la ocuparea Palatului Telefoanelor, provocând un conflict armat, în urma căruia au căzut morți şi răniți. În arhivele Securității aflăm cum se apără Radu Gyr: „..Tribunalul poate aprecia că pretinsa mea acțiune nu a fost niciun moment îndreptată contra clasei muncitoare, ci a regimului Antonescu. Spun aceasta numai în principiu, căci, de altfel, am susținut totdeauna că nu am păşit la asemenea acte, toată această întâmplare fiind rezultatul unor puternice resentimente pe care acel regim le avea contra mea, dovadă că chiar după intervenirea decretului care îngăduia reabilitarea prin participarea la război, eu totuşi am continuat să rămân în închisoare. În plus am făcut dovada în fața Tribunalului Poporului „şi aceste dovezi le aveți în dosar „că numai în patru luni cât am fost director al Teatrelor, am realizat cât nu au făcut alții în ani de zile. Astfel: am triplat salariile muncitorilor; am înființat cantină la teatru; am înființat Teatrul Evreiesc” Şi apărarea continuă cu declarațiile actorilor evrei care confirmă cele spuse de poet.

În linia întâi pe frontul de Răsărit

Poetul este încarcerat la Aiud, însă pentru scurtă perioadă. Gheorghe Andreica comentează astfel perioada arestării antonesciene: Regimul generalului Antonescu l-a vârât în pușcărie pe marele poet Radu Demetrescu Gyr. De ce? Pentru a-şi satisface ambițiile cazone de „mare salvator” al patriei. Regimul generalului a inventat cea mai josnică umilință pentru tineretul făcând parte din Mișcarea Legionară: „Reabilitarea” post-mortem pe frontul de răsărit în linia întâia, de unde se știe că puțini scapă vii sau întregi! Ba a mai inventat o mișelie în plus față de câte au fost cunoscute până la data aceea: Legionarii de frunte, expres nominalizați, trebuia să fie împușcați pe la spate de către chiar frații lor în timpul luptelor. Trimis pe frontul de răsărit, Radu Demetrescu Gyr a fost rănit şi invalidat încă la începutul luptelor de la Vîgoda-Vinogradov. A fost însoțit spre casă de un soldat. Ostașului i s-au dat instrucțiuni să prindă ocazia „că vrea să fugă” şi să-l împuște pe la spate. Tânărul soldat „om cu frica lui Dumnezeu „proaspăt scăpat din marele măcel, nu s-a pretat la o asemenea manevră diavolească. Şi astfel Dumnezeu îl scoate nevătămat şi din această detenție şi din acest război.

Aici, pe front, ca şi în temniță, Radu Gyr compune. Compune o poezie atât de frumoasă şi lirică, plină de delicatețe, încât cu greu îți vine să crezi că ea a fost creată pe front, într-o bătălie crunt de sângeroasă. Departe, în vis, e o casă/ din geamuri clipind somnoroasă „/ Şi două mânuțe mirate/ cucernic pe piept închinate/ în mica lor rugă sfioasă./ Să vină tăticu acasă „ Din poeziile de război reiese limpede puternicul simț creştin al dragostei şi compasiunii, lipsit de orice umbră de rasism sau intoleranță religioasă. Rodul literar al acestei experiențe de viață va fi un volum de versuri, Poeme de război, volum publicat în 1942 şi Baladele (1944), cel mai profund şi important volum de poezii al poetului.

Uite jivina legionara!

Actul de la 23 august 1944 îl surprinde în convalescență, dar asta nu împiedică autoritățile să-l aresteze şi să-l trimită în judecată în cel de-al doilea mare proces al criminalilor de război „ziariştii şi scriitorii (primul proces fiind al generalilor Macici, Trestioreanu etc.) E condamnat din nou la 12 ani muncă silnică.

Îşi execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Braşov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) şi la Aiud. Aici, până în anul 1948, a avut posibilitatea să scrie şi să-şi trimită acasă poeziile, chiar dacă pe fiecare pagină, conducerea închisorii imprima ştampila „cenzurat”. Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viața de detenție a poetului: Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopții de la Aiud, în haine subțiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Brașov. Era o consfătuire a Securității, a ofițerilor superiori, iar eu am ajuns la destinație în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau șefii așezați în cerc. M-au așezat pe un scaun în mijloc. Şi toți au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „uite jivina legionară, criminalul țării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leșinat. Ştiu că dimineața m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncați un borș cald”.

Biruieşte deznădejdea, moartea şi temnița

Este internat între 1942-1943 în lagărul de la Târgu-Jiu; în 1944 condamnat prin decizia Tribunalului Poporului nr.2/1945 cu tot lotul ziariștilor, pentru activitate publicistică, la 12 ani detenție riguroasă. Cea mai mare parte din detenție o petrece la Aiud. Îndată după alungarea regelui Mihai, în 1948, comuniştii, făcând din temniță loc de exterminare, golesc celulele de orice urmă creion şi hârtie, ridicând între deținut şi familia sa un zid impenetrabil. În aceste condiții, poetul e silit să-şi „scrie” poeziile doar în memorie, fără a le mai putea transcrie pe hârtie, ci doar împărtăşindu-le oral, încredințându-le altor memorii, ale celor cu care împărțea celula.

Memoria şi puterea creatoare a poetului în acele condiții de bestialitate este aproape de neînțeles. Doar harul primit de la Iisus care „venea în celulă” poate explica fenomenul. Metodele de scriere țin de domeniul incredibilului. Deținuții foloseau bucăți de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării şi pe care se scrijelea cu o așchie. O altă metodă de „a scrie” o constituia înnodarea aței, poezii întregi „fiind înșirate” pe ațe smulse din zeghe sau din paturi. Profesorul Atanasie Berzescu povesteşte cum memora poetul poeziile. „După primele întâlniri gâtuite de emoție în care abia reușeam sa articulez cuvintele, am prins îndrăzneala şi l-am întrebat cum scrie poeziile şi cum face să le țină minte pe toate. „Pai, uite cum!”, mi-a răspuns el râzând de curiozitatea mea. „Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în fața ochilor, scriu versurile, aşa cum vin ele din inspirație. Şi aşa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unul dintre voi şi-i spun poezia făcută în cameră. Cel care m-ajută mai mult este Relu Stratan. El este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici. Mai sunt şi alții care le învață, cum este Gili Ioanid. Dacă se întâmplă să moară unul, să rămână altul care să le scoată afară”.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă foarte aspru. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical, deoarece pe fişa sa de detenție scria perfect sănătos. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piele de şarpe. Cu toții credeau ca nu va supraviețui. El a crezut însă şi a biruit moartea şi temnița.

Cel care L-a adus pe Iisus în celulă

În toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie As „™noapte Iisus, poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deținuți. Atanasie Berzescu povesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toții poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creație care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înțeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temnița comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulți s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”.

Deținuții au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunțat la visele lor, știind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Deținuții din puşcăriile comuniste, care şi-au susținut până la capăt crezul lor ortodox, au dăruit pământului țării sânge sfințit şi oseminte de martiri.

La sfârşitul anului 1955, cu puțin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, e eliberat. Până în 1954 Radu Gyr compune în temniță 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenție, Dumitru Cristea, care, la ieşirea din temniță, le aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954.

În 1955 cruntul Gheorghiu Dej, înduplecat de preşedintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, îl eliberează. Această perioadă de libertate a durat aproximativ până prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat.

Înscenare mârşavă a procesului din 1958

De data aceasta oculta comunistă l-a introdus pe Radu Gyr într-o înscenare judiciară mârșavă şi i-a aplicat un regim de exterminare lentă plină de sadism. Mai întâi securiștii au operat toate mutațiile, au înfăptuit toate manipulările „multe inimaginabile „abia apoi au trecut la arestări. Aşa relatează Gheorghe Andreica evenimentele de atunci:

Puiu Atanasiu a aflat „într-o bună zi „că poetul Radu Gyr trăia în crunte lipsuri materiale. A mai aflat că, făcându-i-se rău într-o stație de tramvai, a căzut leșinat pe peron. Acest lucru nu l-a lăsat indiferent. Cu orice preț trebuia să-i sară în ajutor. Îl cunoștea bine pe doctorul Aurel Marin. Îi cunoștea temperamentul şi școala la care își făcuse educația. Chiar dacă doctorul a părăsit Legiunea, soarta unui om de talia poetului Radu Gyr nu putea să-l lase nepăsător Şi surd la „geamătul” de disperare. Acest act de jertfă avea să provoace începerea unui nou mandat de rețineri, percheziții, sechestru şi arestări, într-un celebru dosar, în care erau implicați: Radu Demetrescu Gyr, Puiu Atanasiu, Ibrăileanu, Lecuta, Rică Zamfiroiu, Aurel Marin. Dar ca să le poată da pedeapsa maximă a condamnării la moarte, trebuia să însceneze existența unor arme. Ori securiștii n-au reușit să dovedească nici măcar existența unor pistoale cu dopuri sau cu apă. Au rezolvat şi această „spinoasă” problemă: L-au bătut pe bietul inginer Lucuta până ce acesta a recunoscut că are un depozit de armament la marginea satului unde s-a născut.

Procesul s-a judecat şi toți acuzații au fost condamnați la moarte, mai puțin Aurel Marin care primeşte 25 de ani de muncă silnică.

Recursul

La recurs toate condamnările la moarte au fost comutate în muncă silnică pe viață. Rezultatul recursului n-a fost comunicat condamnaților, decât peste un an de zile. Aceștia au fost ținuți „în continuare „în camerele osândiților la moarte care aveau un regim special: „condamnații erau legați cu lanțuri grele la picioare; s-a aplicat un crunt regim de batjocură şi teroare din partea gardienilor. Gardienii care-i păzeau au fost special selecționați din rândurile celor mai proşti şi fără suflet. Securitatea „care-i dirija pe gardieni „urmărea din umbră efectul distructiv şi de uzură a forțelor psihice ale deținuților. Situația aceasta de spaimă, că la fiecare răsucire a cheii în broască ar fi momentul decisiv al execuției, a durat un an de zile „În continuare, Radu Demetrescu Gyr a fost ținut într-un crunt regim ce alterna între viață si moarte. Când administrația constata că este aproape de moarte, poetul era dus la spitalul închisorii Aiud pentru revigorare. După ce se mai întrema puțin era din nou supus regimului de exterminare. Iată cum „experienta Piteşti” o aplicau acum mișeii într-o nouă variantă, de lungă durată, la închisoarea Aiud. Așa a durat teroarea împotriva poetului cu tot felul de „şocuri” tip „Macarenco” până în anul 1962, când i-a pregătit ultima lovitură: „Dacă nu cedează şi nu se leapădă de trecutul său legionar, îi vor aresta soția si fiica”. Marele poet păstra pentru soția şi fiica sa Monica (Luminita) un adevărat cult plin de duioșie şi dragoste familială. Ultima lovitură bine calculată şi îndelung dospită în mințile satanice ale mișeilor „a avut un efect maxim: Poetul a cedat!

„Poți să-i salvezi ori poți să-i ucizi”.

Iată cum explică Ioan Ianolide cedarea Poetului: Lui Radu Gyr i s-a spus: „Dacă nu cedați, dacă nu vă supuneți, dacă nu capitulați fără condiții, vă exterminăm pe toți. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poți să-i salvezi ori poți să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum ați făcut voi. Ori, ori. Alege între viață şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viața întreagă, ca să moară mitul credinței voastre. Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ține de cuvânt: dacă te lepezi de credința ta, vă vom da libertate tuturor deținuților, dar dacă nu, vă ies gărgăunii şi nu sunteți în stare să coborâți şi voi pe pământ şi să vedeți realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiți. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiți şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteți mai mult morți, căci avem toate mijloacele ştiințifice să vă punem pe roate. Noi nu te mințim, nici tu să nu ne minți. De altfel, nici nu mai puteți face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveți viitor, dar depinde de tine dacă veți mai trăi sau veți fi exterminați.

Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.

 – I-am privit cu dispreț şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseților şi sacrificiilor unei vieți, ale unei generații, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanță vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenți ai neantului. Viața abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simțeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am prețuit nici familiile, nici sănătatea, nici viața. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morți, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declarație publică, prin care  să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictați de securişti. Îmi rupeam din suflet. Şi am simțit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenței, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieți „viață fără pată?! „Sufletul a fost totuşi salvat. Deşi torturați, noi credem mai mult! E nevoie de lacrimi de pocăință. Am învățat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăție şi de adevăr. Am fost urâți şi prigoniți cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ținut să-ți mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!

VOI N-AŢI FOST CU NOI IN CELULE

Voi n-ați fost cu noi în celule
să ştiți ce e viața de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiți ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-ați plâns în palme, fierbinte,
străpunşi de cuțitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ați dus povara durerilor sfinte
spre slava şi binele țării.

In cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereții,
voi n-ați cunoscut frumusețea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harfele vieții.

Ce-i munca de brațe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârțâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveți de unde
să spuneți aproapelui vostru.

Voi nu ştiți în crunta „inchisoare
cum minte speranța şi visul,
când uşile grele se „inchid în zăvoare,
şi „in teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.

Ați stat la ospețe „incărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candelă-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteți toți cei ce credeți
că pumnul e singura faimă.
Fățarnici la cuget, pe-alături ne treceți,
când noi cu obraji ca pământul şi vineți,
gustăm din osândă şi spaimă.

Când porțile sparge-se-or toate
şi morții vor prinde să urle,
când lanțuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiți ce inseamnă invierea din moarte,
căci n-ați fost cu noi în celule.

Fericitul sfârşit al lui Radu Gyr „Apostolul poet al închisorilor româneşti

Geniu al literaturii româneşti, mărturisitor şi rugător de valoare al  Bisericii Ortodoxe Româneşti, Radu Gyr nu găseşte sprijin şi recunoştință nici de la Biserica Mamă, dar nici din partea literaților vremii, care, ca şi cei de astăzi, nu ştiau cum să ascundă mai bine valoarea de netăgăduit a operei sale. Opera sa de geniu, plămădită în lacrimi şi suferințe greu de imaginat cu mintea omenească, avea să zacă în rafturi şi in beciuri multă vreme. Tristețea poetului care atârna de inima sa, i se citea, spun prietenii, pe fața, care nu cu mult timp în urmă, nu putea schița decât seninătate şi zâmbet. Şi nu pentru că marele Radu Gyr, cel care a înfruntat atâtea prigoniri şi poate atâtea morți, avea nevoie de vreo abilitare sau recunoştință din partea cuiva, ci pentru că simțea inutilitatea muncii sale de o viață „şi ce viață! „durerea că rodul operei sale nu putea fi fructificat, nu putea ajunge la nici un cititor, operă de care această lume nepăsătoare nu era vrednică. Tristețile şi durerile poetului, pe care le încuia în inima sa, sunt bine surprinse de prietenul şi camaradul său, Mitropolitul Bartolomeu Anania. Iată ce găsim într-o declarație de proces, un proces de reabilitare a poetului, deschis de rude în anul 2009, reabilitare care nu a fost câştigată nici de această dată.

„Gyr era cu soția şi mă chemase cu un scop foarte concret: profitând de prietenia mea cu Arghezi, îmi cerea să mă duc la acesta cu o întreită rugăminte: să intervină la Primărie pentru o locuință, să vorbească cu preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Mihai Beniuc, pentru o pensie de la Uniune şi să aranjeze cu un editor republicarea unei plachete cu versuri pentru copii.

Prea mult n-a putut face Arghezi pentru Gyr. Acesta s-a pomenit într-adevăr, într-o bună zi, în camera lui de la Geriatrie, cu un personaj de la Sfatul Popular, care i-a luat nişte date în legătură cu o eventuală locuință, dar lucrurile s-au încurcat pe undeva prin labirintul birocrației socialiste. Bietul Gyr a trebuit să părăsească sanatoriul şi să se mute în camera în care mai locuiau „după cum am amintit mai sus „soția şi fiica lui, împreună cu o cumnată. Nici cu pensia nu s-a făcut mare lucru. Un manuscris de versuri s-a înfundat prin sertarele Editurii Tineretului. Poetul „după câteva luni de spitalizare, pentru nişte operații „se simțea oarecum întremat fiziceşte, dar continua să trăiască greu.

Ceva mai mult a făcut patriarhul pentru el, aşa cum se putea, la modul conspirativ. Nu o dată, mai ales înainte de marile Sărbători, am ieşit din cămara patriarhului cu impresionante cantități de carne, ouă, brânzeturi şi vin, pe care i le trimiteam poetului prin mijlocirea fiicei sale, discret, seara, la colțul străzii, întrebându-se din ochi dacă şoferul ar putea fi un agent sau informator al Securității; cu toate precauțiile, până la urmă rămâneam tot în mila Domnului. ( „)

Vorbindu-i odată patriarhului de promiscuitatea în care era obligat să trăiască poetul Radu Gyr ( pe un spațiu mai restrâns decât al unei celule de puşcărie), acesta şi-a adus aminte că la o casă parohială din Bucureşti se eliberaseră două camere, cu bucătărie şi baie, prin mutarea unor locuitori şi m-a autorizat să întocmesc formalitățile necesare, prin Arhiepiscopie, pentru ca acea locuință să-i fie repartizată poetului şi familiei sale. M-am dus la preotul respectiv cu ordinul scris al Arhiepiscopiei, dar m-am izbit de o rezistență înverşunată, dar şi de furibunde amenințări cu Securitatea când s-a aflat identitatea „solicitantului”. Patriarhul a trebuit să dea înapoi; a rămas să aşteptăm până la o nouă posibilitate în cadrul proprietăților bisericeşti, o posibilitate care n-a mai venit.

Gyr se ferea să-şi mărturisească mâhnirea de a nu se vedea publicat, dar aceasta i se putea citi pe față şi printre cuvinte ori de câte ori punea mâna pe o carte nouă. Vorbea uneori cu umor negru despre soarta poeziilor lui.

La un moment dat, în anul 1957, în presa românească au apărut nişte vehemente proteste împotriva capitolului despre literatura română semnat de Virgil Ierunca în acea Histoire des Littératures apărută atunci în colecția Pléiade. Autorului i se reproşa că trecuse sub tăcere sau minimalizase scriitori valoroşi ca Zaharia Stancu, Mihai Beniuc şi alții din catalogul „realismului socialist”, în timp ce accentuase importanța unor scriitori minori şi „reacționari” ca Nichifor Crainic, N. Davidescu, Herescu, Gregorian şi alții. Gyr nu-şi văzuse numele în lista celor stigmatizați de presa oficială şi se întreba dacă figurează sau nu în capitolul lui Ierunca. Poetul îmi mărturisea că ar vrea să tragă o concluzie politică: dacă numele lui este în „Istoria” lui Ierunca, dar a fost omis în referințele presei bucureştene, înseamnă că oficialii vor să-l menajeze, iar aceasta ar putea fi o indicație că nu au de gând să-l aresteze din nou (re-arestarea e coşmarul oricărui ins pus în libertate după un mare număr de ani). M-a întrebat dacă aş putea face rost de un exemplar al acestei „Istorii”, prin relațiile pe care le am cu bibliotecarii Academiei. N-a fost nevoie să apelez la aceştia; am găsit cele două volume pe biroul criticului Radu Popescu şi i-am cerut să mi le împrumute pe două-trei zile. Radu Gyr nu exista în capitolul lui Ierunca! Când am văzut prin fereastră că poetul se îndreaptă spre uşa mea, am ascuns repede cartea şi l-am mințit, spunându-i că n-o aflasem. Ştiam „eram sigur -  că inexistența lui într-o istorie literară care apăruse în „lumea liberă” îl va durea mult mai mult decât prezumția că ar putea fi din nou arestat. Erau cincisprezece ani de când nu-i mai apăruse nici o carte şi de când numele lui era universal prohibit.( „)

Aveam să-l mai văd doar peste mulți ani, în 1972, la Bucureşti, în apartamentul său de pa strada Nikos Belloianis, fostă Atena. Era liber, în mijlocul familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliță, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă”.

Îşi aşterne toată opera pe hârtie

Calvarul eliberării din 1963 avea să îşi pună amprenta pe sufletul sensibil al lui Gyr. A urmat o perioadă de tăcere adâncă şi de amintiri. Nu discuta cu nimeni despre momentele grele din detenția sa, de teama ca nu cumva aceste discuții să se transforme în probe de noi dosare pentru prietenii săi. Frica de a nu răni pe cineva şi de a nu duce pe nimeni în ispită l-au determinat pe Gyr să fie mult interiorizat, dedicat familiei de care anii detenției l-au ținut departe, însă, de departe, cea mai importantă preocupare rămâne aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori. Timpul astfel rămas şi-l împărțea între biroul de lucru şi Biserica Amzei, unde obişnuia să participe la slujbele Bisericii. Lucra enorm şi se ruga „Fiica poetului, Simona Popa şi fiul acesteia, Radu Popa, ne-au încredințat următoarele mărturii şi amintiri personale:

„Perioada de detenție era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfățișa câte o scenă de groază, aceasta la insistențele noastre, toată suferința prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credința puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au ținut în viață, cea care îi promisese în închisoare că va fi eliberat spre a-şi pune pe hârtie toată opera”. Fiica poetului își amintește astfel această perioadă a lui Gyr: „Anii detenției l-au lipsit, ca pe mulți alții, de căldura căminului familial. Poate că această absență îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, şi până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârșită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, șot si bunic deopotrivă de iubitor şi de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri şi neajutorați.

Lucra intens, așezându-se la masa de scris de la ora opt dimineața până seara târziu, cu mici intermitente, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia așternută pe hârtie, în speranța că volumele sale vor vedea lumina tiparului. Şi şi-a așternut-o. Redactându-şi în același timp şi memoriile literare[2], care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reușit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume ( „) şi care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică. „De când îl știu şi mi-l amintesc, tatăl meu nu-şi schimbase prea mult felul de a fi. Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, şi, cum îi plăcea lui să spună, mai înțelept”.

Nu-i plăcea să primească vizite. Foarte rar. Îl primea pe Nichifor Crainic, l-a primit pe Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, Bartolomeu Anania şi uneori Părintele Stăniloae. Starea poetului de după detenție poate fi înțeleasă din poezia „La bunturi ani”, scrisă la scurt timp după eliberare, o poezie care arată o supunere desăvârşită în fața Divinității, marea împăcare cu cine şi cu Dumnezeu: „Aşa trec în fuga lor, Radule, Radule, anii „/ ca ieri, culegeam tot văzduhul pe spade fierbinți/ şi iată-ne acum potoliți întru răni şi strădanii,/ uncheşi înțelepți, pe obraji cu surusuri cuminți. De mult am băgat şi suspinul şi lacrima-n ladă./ De mult nu mai frângem genunchii pe câte s-au dus,/ şi când, la fereşti, umbre vechi vin să ne vadă/ ne aflăm zâmbind în solemnul apus./ Azi nu ne mândrim cu victorii cândva adunate,/ ci doar cu durerea în care am fiert şi-am şezut”

Amenințat permanent, urmărit de Securitate, scos din circuitul valorilor publice din țară, Radu Gyr își terină de scris toată opera poetică, mulțumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat. Chiar dacă a fost în continuare supus multor percheziții şi urmăriri, nu a cedat nici acum să facă diverse compromisuri pe care Securitatea i le cerea. Neobținând niciun acord de colaborare de la Gyr, Securitatea, umilită pentru curăția lui morală, începe să semneze în numele poetului articole apărute în revista socialistă „Glasul Patriei”, unde mai colaborau silit şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu, colaborare menită să îi decredibilizeze moral.

Îşi prevede sfârşitul

Era săptămâna Mare a Postului anului 1975. Gyr își dedica timpul meditației interioare şi rugăciunilor din cadrul Bisericii. Cu 6 zile înainte de trecerea la Domnul, pe 23 aprilie, de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, după ce s-a întors dintr-o vizită de la unchiul mamei care se chema Gheorghe, el a cerut o hârtie şi un toc şi s-a aşezat la masă. Şi a scris direct, fără să stea pe gânduri, această poezie profetică. Ea se cheamă Piramida:

Severă piramidă de granit,
am fețe mohorâte şi rigide,
un monstru care tainele-şi închide,
în cosmică tăcere-ncremenit.

Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
şi, ca un lung şi glacial cuțit,
străpunge luna pietrele-mi aride.

Solemn şi hâd şi rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent „

Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.

Ginerele său, Demostene Popa, cu care poetul obişnuia să se mai ia în discuții, povesteşte momentul sfârşitului fericit al lui Radu Gyr: „Trecerea la cele veşnice a fost foarte uşoară pentru el, grea pentru noi. Pentru că a fost neaşteptată. El a fost până în ultima zi perfect. S-a plimbat cu Radu (nepoțelul său). Marți dimineața, pe la 4. 30 sună telefonul. Era micuțul. „Mamă. Vino urgent, Bubu nu se scoală!”. Era în comă. Ne-am dus, era în comă profundă. A venit tot un doctor de detenție, a venit salvarea şi a constatat că e în comă. Dimineața i-a făcut o puncție în coloană, şi a zis că e o invazie totală în sânge şi este şi congestie cerebrală”. La 70 de ani, în Marțea Patimilor, s-a stins Poetul Pătimirilor, Radu Gyr, spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a stres rănile, şi cu toți ceilalți camarazi de suferință, care şi-au dat viața pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Înmormântarea, povesteşte familia poetului, a fost oficiată de 3 preoți, printre care şi tatăl lui Demostene Popa. Patriarhul Iustinian a trimis corala Patriarhiei în semn de adânc respect şi prețuire. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori. „Uniunea scriitorilor nu a venit, „mărturiseşte domnul Demostene, securiştii erau destui şi prin stânga şi prin dreapta. Era cam mică capela şi afară nu ştiu dacă mai stăteau că ploua torențial. Când l-a prohodit Romulus Vulpescu, cu care am venit eu la cimitir, i-a citit ultimul poem Piramidă „sonet, pe care l-a scris de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie. Ploua torențial. Când l-a scos din biserică să îl ducem să îl înmormântăm a ieşit un soare fantastic. Şi a durat până l-am îngropat. Şi apoi iar a început o ploaie torențială fantastică vreo 20 de minute”.

Din păcate nu s-a găsit un mormânt ortodox în sânul acestui neam, pe care l-a slujit cu prețul vieții sale, şi astfel a fost înmormântat în Belul catolic, unde familia avea rămas un loc de cimitir al unui cumnat catolic. Chiar dacă locul său de veci se află într-un cimitir catolic, Radu Gyr a fost şi va fi pururi ortodox.

Cum au fost păstrate manuscrisele lui Radu Gyr

Despre cum au fost păstrate manuscrisele poetului Radu Gyr, într-o perioadă de plină ascensiune comunistă, aflăm o poveste din care reiese clar minunea lui Dumnezeu: „Monica (fiica poetului), lucrând la Uniunea Compozitorilor avea şi o colegă foarte drăguță, cu care era prietenă. O dată ne-am întâlnit şi aveam manuscrisele cu mine. Şi zic: Eu am o sacoşă cu ceva. Nu i-am spus ce. Ai putea să găzduieşti sacoşa asta câtva timp? Da, adu-o. O femeie foarte drăguță care nu o interesa ce e în sacoşă. Putea să fie şi aur şi bijuterii sau nu ştiu ce. Unde stătea această doamnă? În blocul Securității. Şi într-o seară m-am dus, am dus această sacoşă, am băgat-o sub patul ei şi a stat acolo 9 ani. Şi nimeni nu a ştiut nimic. Acolo au stat toate manuscrisele. Iar „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, manuscrisul, au căutat, au rupt pernele, au tăiat, a fost salvat într-o undiță care stătea în colțul camerei. Manuscrisul, foaia. Inspirația tot de la Dumnezeu vine. Diavolul nu poate să îți dea asemenea inspirație” „

Târziu, după „™90, opera poetului este tipărită aproape integral, prin osârdia cu precăderea a fiicei acestuia, Simona Popa. Dacă aceste poezii au dat viață şi ridicare din culmea disperării tuturor deținuților, torturați cu bestialitate de fiara comunistă, nădăjduim ca şi acum poezia lui Radu Gyr să ridice ochii tineretului român de azi, aflat în vremuri anevoioase şi în pragul unei noi dictaturi, spre Înaltul cerului, unde să îşi înalțe cu verticalitate şi credincioşie neamul din care s-au născut şi sufletele lor.

IMN  MORŢILOR

Morminte dragi, lumină vie,
sporite-ntruna an de an,
noi v-auzim curgând sub glie
ca un şuvoi subpământean.
Ați luminat cu jertfe sfinte
pământul până-n temelii,
că țara arde de morminte
cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma-n țară,
v-o regăsim mereu în noi.
De vi s-au smuls şi flori, şi cruce,
şi dacă locul nu vi-l ştim,
tot gândul nostru-n veac v-aduce
îngenunchieri de heruvim.

Morți sfinți în temniți şi prigoane,
morți sfinți în lupte şi furtuni,
noi ne-am făcut din voi icoane
şi vă purtăm pe frunți cununi.
Nu plângem lacrimă de sânge,
ci ne mândrim cu-atâți eroi.
Nu, neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.

_____________________

[1] Versuri de Andrei Ciurunga
[2] Este vorba de Jurnalul lui Radu Gyr, apărut la Editura Ex Ponto, sub denumirea „Calendarul meu”.

Articol apărut în două părți în numerele 17 şi 18 ale revistei ATITUDINI

Sursa: MARTURISITORII.RO