INTERVIU din Revista Cultura: VINTILA HORIA:„Gândesc în limba română, azi, ca şi întotdeauna”

Angela Martin: Stimate domnule Vintila Horia, nu cred ca vreun interviu cu dumneavoastra poate evita intrebarea referitoare la Premiul Goncourt, pe care l-ati castigat in anul 1960 pentru romanul Dumnezeu s-a nascut in exil. Ati avut cumva sentimentul ca el v-a rascumparat suferintele, umilintele exilului, ca a dat exilului dumneavoastra o noua semnificatie? 

V.H.: Evident, asa-zisul „scandal Goncourt 1960” a dat existentei mele o noua semnificatie. M-a transformat dintr-un exilat anticomunist anonim intr-un anticomunist ilustru. Este tot ce au reusit sa realizeze, ca lovitura bine pusa la punct, abilii securisti de pe atunci. Asta, as zice dintr-un punct de vedere negativ. La modul pozitiv al evenimentului, acel premiu, cu tot ce l-a inconjurat in bine si in rau, a fost o satisfactie pe care numai cine a trait-o o poate intelege pana in adanc. Treceam dintr-o data pe alt plan, nu numai in afara, vreau sa spun pe planul celebritatii, ci, mai ales, inauntru, pe acela al raspunderilor si al transformarilor spirituale. Mi-am dat seama ca nu era intamplator, ca mi se incredinta n-as zice o misiune, ci o raspundere, ca trebuia sa corespund acelei chemari. Ceea ce am facut imediat a fost sa procedez la o verificare interioara, la o apropiere mai acuta de cunoastere si de esenta. Cartea Calatoria la Centre era o parte din aceasta cautare de mai bine, vreau sa spun de mai sus, fructul ei imediat.

A.M.: N-as vrea sa va invit sa reluati istoria acestui premiu, istorie care, mai ales astazi, se dovedeste scandaloasa dintr-un punct de vedere total opus celui dominant in 1960 – desi poate ca publicul romanesc nu-i cunoaste toate detaliile -, dar v-as ruga totusi sa apreciati daca atunci, cand ati fost ales si apoi contestat, v-ati simtit mai mult decat autorul propriului dumneavoastra roman, daca v-ati simtit un exponent? 

V.H.: In cartea mea viitoare, Jurnalul sfarsitului de ciclu, care apare la toamna, descriu mai in detaliu cele intamplate atunci. Am incercat sa le schitez si intr-un articol aparut luna trecuta in Phoenix. N-as vrea sa ma repet. M-am simtit atunci, mai mult ca inainte, autorul propriului meu roman, in sensul ca Ovidiu lua proportii autobiografice nebanuite. Eu ma transferam in timpul lui Augustus, si Ovidiu in cel al lui Stalin.

A.M.: In timpul campaniei defaimatoare initiata de l’Humanité, organul Partidului Comunist Francez, ati fost acuzat a fi aderat la Garda de Fier si de a fi facut in anii ’30 propaganda in favoarea nazismului. Nu m-ar interesa atat sa combateti asemenea asertiuni, cat sa va considerati activitatea publicistica desfasurata in Romania acelor ani, din perspectiva actuala. 

V.H.: Am fost, inca de pe timpul studentiei, deci de pe timpul cand am inceput sa colaborez la Gandirea, un nationalist, crescut in spiritul dreptei traditionale franceze (ma refer la Daudet, Bainville, Maurras), dar si in entuziasmele pe care le provocau pe atunci intre noi victoriile  “nationalilor” spanioli impotriva comunismului stalinist. Orwell a trecut atunci prin Spania si a stiut sa aleaga, intocmai ca si noi. Am crescut intre romanism si crestinism si cred ca si pentru tinerii de azi tot acesta ar fi modelul de formatie cel mai adecuat si mai eficace. Avand in vedere ca directorul Gandirii, Nichifor Crainic, era foarte antilegionar, mare parte dintre noi n-am aderat niciodata la acea miscare. De altfel, spun aceste lucruri fara niciun fel de patima sau de gand autojustificator. N-am nimic de justificat. N-am fost legionar pentru ca ma aflam in acea epoca din viata mea printre colaboratorii Gandirii. Poate ca altfel as fi facut parte din Garda de Fier. Nu simt niciun fel de nevoie de a-mi justifica non-legionarismul. Rusine e sa fi fost roman si comunist. Dovada sau dovezile cele mai clare ca asa a fost sunt urmatoarele : intai, ca am fost numit atasat de presa la Roma in iunie 1940, cand domnea inca regele Carol al II-lea si Crainic era ministru al Informatiilor si al Propagandei ; al doilea, ca am fost scos din post in momentul in care Garda de Fier lua puterea in septembrie 1940 ; al treilea, ca am fost numit din nou atasat de presa, de asta data la Viena, in primavara anului 1942, cand Alexandru Marcu a luat locul lui Crainic la acelasi minister ; al patrulea, ca am fost internat in septembrie 1944 in lagarul de la Krummhubel, impreuna cu toti ceilalti diplomati din Germania; daca as fi fost legionar nu numai ca nu as fi putut ocupa acel post sub guvernul Maresalului Antonescu, dar as fi ramas la Viena ca sa colaborez cu guvernul constituit acolo de Horia Sima. Asta e biografia mea, lesne de aflat in cronica vremii. Inca o data : daca as fi facut parte din Garda de Fier, din care au facut parte multi dintre intelectualii de frunte ai Romaniei prebelice, n-as avea niciun motiv sa ascund acest fapt. Repet, raul are un singur nume politic, pe care mi-e sila sa-l mai scriu. Cine vrea sa ma creada, bine, cine nu, sa-i fie de bine. Crestin fiind, nu dusmanesc pe nimeni, nici pe cei care sustin ca am fost legionar.     Revenind asupra intrebarii dumneavoastra.: toata viata mea de intelectual, in tara si in exil, am urmarit o cale clara, anagogica. Am incercat din toate puterile sa ma inalt, sa devin mai bun, mai inteligent, mai aproape de adevar. Anticomunismul meu isi are aici explicatia lui cea mai autentic personala.

A.M.: Imprejurarile in care ati fost nevoit sa alegeti exilul sunt inca necunoscute publicului din Romania… 

V.H.: Am stat in lagarele de la Krummhubel si Maria Pfarr pana la sfarsitul razboiului. Am fost dusi apoi de trupele engleze in Italia, unde am reluat legaturile cu guvernul de la Bucuresti. In toamna anului 1945 a venit la Napoli vasul “Transilvania” ca sa imbarce si sa duca in tara pe toti diplomatii romani care fusesera bagati prin lagarele naziste dupa armistitiul din august 1944. Eu, impreuna cu alti cativa am ramas in Italia. Vedeam foarte clar in viitor. Romania avea sa cada prada comunismului, cazuse deja, si lumea nu-si dadea inca seama. Acest refuz de a ma intoarce intr-o tara ocupata de comunisti este inceputul exilului meu.

A.M.: Ce ar trebui sa mai stie neaparat un cercetator roman al lui Vintila Horia despre periplul dumneavoastra istoric, artistic si metafizic ? Carti de capatai, maestri spirituali, intalniri providentiale ? 

V.H. – La Florenta, in 1946, l-am cunoscut pe Giovanni Papini, care a jucat un rol foarte mare in viata mea. A fost, pe atunci, un adevarat maestru pentru mine, asa cum fusesera cu ani in urma Crainic, Blaga, Nae Ionescu, Ion Pillat, Vasile Bancila, Alexandru Marcu. Am trecut, dupa aceea, in special dupa ce am luat contact cu limba si cultura spaniola, in Argentina si in Spania, prin multe faze de adaptare la cunoastere. Am facut adevarate pasiuni, intai pentru filosofia istoriei (pentruSpengler, Toynbee, Ortega y Gasset, Jaspers, mai tarziu pentru Sfantul Augustin si Vico); apoi pentru psihologie, in special pentru Jung; am trecut apoi la filosofia stiintelor, gratie atat lui Stefan Lupascu, cat si intalnirilor cu Heisenberg, Gonseth si altii ; pentru a afla in studiul spiritualitatii traditionale si mai ales in esoterismul lui René Guénon si al lui Raymond Abellio (cu acesta am fost prieten pana la moartea lui) o incununare a efortului meu gnoseologic. M-am interesat putin timp si de parapsihologie, insa ce-am citit si ce-am vazut nu m-a satisfacut. Imi inchipui ca toate aceste procesiuni epistemologice mi-au servit ca sa descopar, nu demult, ca singurul text pe care te poti baza cu adevarat in drumul tau catre adevar, in calea anagogica, cum spunea Dante, este Biblia, si in mod cu totul special si revelator, Evangheliile. Citesc Jurnalul fericirii si-mi dau seama cata dreptate are Steinhardt cand spune: “Conditia umana e o conditie teologala. Asta e marea trasatura specifica a omului : nici rasul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gandirea pe categorii generale… Insusirea specifica omului e gandirea teologica.”  Imi vine sa rad si sa plang ; nu stiu ce fost ceausist notoriu, semnatar al unei misive de neuitat, acuza pe Steinhardt de legionarism. Cine nu intelege conditia umana prin religie, cine nu tinde sa inteleaga, deci sa se apropie de esenta, cine nu stie sa vada in cruce centrul intelegerii si al cosmosului, cine nu a inteles ca a fi crestin este nu numai a fi cavaler, cum spune Steinhart, dar si a merge catre iubire si cunoastere, nu a inteles nimic. Iata de ce marii fizicieni ai secolului au fost, in marea lor majoritate, credinciosi, asa cum a fost maestrul meu intru cunoastere cuantica, Werner Heisenberg.      Carti de capatai ? Multe. Raman putine dupa ce ai citit cum trebuie Evanghelia dupa Ioan. Ce importanta mai au acuzatiile, banuielile, alaturarile politice, simpatiile, antipatiile, trairea in veac ?

A.M.: Pentru orice scriitor care alege exilul, exprimarea intr-o alta limba este o proba de foc, un fel de sinucidere sau… de supravietuire. Dumneavoastra cum ati trecut prin ea ? 

V.H.: Proba de foc ? Nu cred. M-am invatat sa scriu in niste dialecte latine. Atata tot.

A.M.:  Starui asupra acestei probleme a limbii. Aceasta staruinta ar putea sa-i para ciudata unui scriitor ca dumneavoastra, care a scris si a publicat o seama de carti si in limba franceza. Pe mine munca de traducatoare m-a condus, dimpotriva, spre o alta revelatie, si anume ca numai limba materna te poate aduce la disperare sau la placerea suprema a subtilitatilor fara sfarsit. Exista un fel de a te pierde si de a te regasi in propria-ti limba, care este cu totul fascinant si care nu ti se poate intampla intr-o alta, straina, oricat de bine ai stapani-o. Ma intreb cum se poate transmite o emotie din limba materna sau, ca sa-mi duc pana la capat intrebarea, presupunand ca dupa atatia ani de sedere in Spania, ganditi deja in spaniola, cand simtiti, cand visati …, in ce limba o faceti ? 

V.H.: Gandesc in limba romana, azi ca si intotdeauna. Asta a insemnat pentru mine nedespartirea de patrie. In ceea ce priveste felul de a te pierde si de a te regasi in propria-ti limba, cred ca punctele de vedere sunt deosebite. Vreau sa spun ca nu e acelasi lucru creatia si traducerea. Eu am trait adevarate betii de pierdere si regasire atat in franceza, cat si in spaniola. Nu numai in romana. Pentru ca am aderat din strafunduri. Imi e foarte greu sa explic acest lucru care depaseste rationalul si mai ales o perspectiva structuralista a limbajului, o grava cadere in  cursa axiomatica in care au cazut atatia, la noi. Acest proces al creatiei implica o comunicare cu subconstientul, de care procesul traducerii nu are nevoie. Cand scriam cartile mele cele mai complicate din punct de vedere stilistic si lingvistic – ma refer la O femeie pentru Apocalips, in franceza, si la Un moment in cer, in spaniola – cuvintele cele mai putin folosite in cele doua limbi, parca suflate de o voce amica, veneau catre mine fara efort si fara dictionar. Se stabileste un fel de pact intre scriitor si limba, asa cum se staileste unul intre sculptor si marmora, de care nici scriitorul, nici artistul nu pot da socoteala. E ca o intelegere secreta. Faptul ca scriu poezie in castiliana se inscrie in acelasi mister.

A.M.: Vremurile se schimba, incepeti sa va intoarceti acasa. Cartile dumneavoastra incep sa apara – Jurnalul unui taran de la Dunare, bunaoara… Ce alte proiecte legate de Romania mai aveti ? Simtiti intr-un fel nevoia de a recupera aceasta lunga absenta ? 

V.H.: Fara indoiala. Sper sa pot veni in Tara ca sa vad peisagii si oameni, dar si ca sa pot completa materialul documentar pentru cateva carti viitoare, printre ele un roman si, mai ales, ca sa pot vorbi tinerilor la vreo universitate care ar avea nevoie de serviciile mele. Am creat in Spania o Catedra de Literatura Universala Contemporana ; de ce n-as prelungi-o la noi ?

A.M.: Cum vede Romania contemporana scriitorul spaniol sau francez de origine romana, Vintila Horia ? 

V.H.: In primul rand, eu nu sunt un scriitor spaniol sau francez de origine romana, ci, mai presus de orice, un ROMAN. In al doilea rand, vad Romania asa cum trebuie vazuta de un roman, intotdeauna dinauntru, din cadrul stilului pe care i l-a faurit pentru totdeauna orizontul in care s-a nascut. Sunt plin de deznadejde si de speranta. Daca m-ati fi intrebat, asa cum intreaba multi : “cine esti, Vintila Horia ?”, as fi raspuns : sunt inamicul vrajmasiei.

A.M.: Ce parere are scriitorul roman Vintila Horia despre literatura romana de astazi?

V.H.: Poezia, ca intotdeauna, e mai mare decat orice. Si in aceasta superioritate mi-as ingadui sa descopar o ratiune de a spera de pe pragul insusi al disperarii.

 Septembrie 1991

Preluare: MĂRTURISITORII