Mărturii despre Mircea Vulcănescu din arhiva lui Mircea Eliade (I)
Încă din anii ’30, într-un articol despre Mircea Vulcănescu (1904-1952) care n-a fost reeditat, Eliade îl recunoştea pe acest „tînăr prodigios”, nu numai drept „cel mai autentic elev al lui Nae Ionescu”, dar şi „fără îndoială, creierul cel mai înzestrat al generaţiei sale”. „Cine dintre noi l-a putut urmări pe toate tărîmurile cunoaşterii străbătute de el? Cine stăpîneşte ca el controversa şi analogia? Cine îşi poate măsura cu el talentul de a organiza datele celei mai vaste probleme într-o singură pagină, de a surprinde semnificaţii esenţiale în cîteva rînduri şi de a nu aluneca totuşi niciodată în diletantism şi improvizaţie? Despre acest Mircea Vulcănescu se va scrie mai tîrziu, cînd se vor întocmi adevăratele socoteli.”[1]
Din nefericire, vremea socotelilor a venit pentru el prea devreme. Şi – inclusiv din acest motiv – nu a fost cea a adevăratelor socoteli. Aceasta a început abia după decembrie 1989 şi încă nu s-a încheiat. Mircea Vulcănescu rămîne în continuare de descoperit.[2]
Despre relaţiile lui cu Mircea Eliade s-a vorbit destul de mult, dar în special cu privire la perioada 1927-1935, începută cu „Itinerariul spiritual” şi încheiată cu moartea revistei Criterion.[3] Din anii următori au fost pomenite doar cîteva episoade disparate, mai ales susţinerea materială a lui Vulcănescu pentru un Eliade aflat în dificultate, moartea lui Nae Ionescu şi reuniunea din 1942. Principalele izvoare au fost mărturiile lui Eliade (memorii, jurnal, interviuri) şi articolele amîndurora. La acestea s-a adăugat corespondenţa lor interbelică. Din nefericire, ea se cunoaşte doar parţial. Mircea Handoca a publicat şapte scrisori ale lui Eliade din perioadele 1927-1930, 1938-1939 şi numai trei ale lui Vulcănescu din anii 1927-1928.[4]
În cele ce urmează ne propunem să aducem cîteva mărturii inedite din arhiva lui Mircea Eliade de la Chicago, coroborîndu-le cu date deja publicate. Ele sînt furnizate, pe de o parte, de jurnalul său inedit, iar pe de alta, de scrisorile primite, după război, de la membrii familiei şi de la unul dintre elevii lui Mircea Vulcănescu.
Dintre cele şaisprezece însemnări din jurnalul postbelic care îl pomenesc pe Vulcănescu, doar patru au fost selectate în volumele intitulate Fragments d’un journal (1973, 1981, 1991). Selecţia a văduvit în special primul volum, dedicat anilor 1946-1969. El cuprinde doar două dintre cele treisprezece însemnări din această perioadă. Cel de-al doilea volum include o menţiune din cele două corespunzînd respectivilor ani. Menţiunea absentă a apărut însă în ediţia românească a jurnalului (1993). Cel de-al treilea volum cuprinde şi singura însemnare despre Vulcănescu din ultimii ani ai vieţii lui Eliade.
Mircea Eliade tanar
După întoarcerea lui din detenţia de la Miercurea Ciuc şi din succesiva internare în sanatoriul de la Moroeni, în noiembrie 1938, Eliade se întîlneşte des cu Vulcănescu. Aşa cum aflăm din una dintre însemnările inedite de jurnal, se afla la prînz la el acasă atunci cînd au primit vestea împuşcării lui Corneliu Codreanu (30 noiembrie 1938).[5] Dar întîlnirile se răresc în anul următor, mai ales spre sfîrşitul lui.[6] Ultima scrisoare cunoscută pe care Eliade i-o trimite prietenului său datează din 28 noiembrie 1939. Din ianuarie 1940, lui Nae Ionescu i se îngăduie să primească săptămînal, la vila sa din Băneasa, un grup de discipoli, printre care se numără şi cei doi. Ultima reuniune are loc la 4 martie. Moartea lui Nae (15 martie) îi aduce din nou împreună.[7] După înmormîntare, Vulcănescu şi Noica îl vizitează pe Eliade acasă, ducînd cu ei caietele de note de la cursurile profesorului.[8] E foarte probabil, unul din primii paşi înspre constituirea comitetului pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu.
Peste o lună, la 16 aprilie 1940, Vulcănescu pleacă în capitala Marii Britanii, în calitate de şef al Misiunii economice. La 20 aprilie pleacă şi Eliade pentru a-şi ocupa postul de ataşat de presă la legaţia din Londra.[9] În următoarele două luni, cît timp misiunea economică a rămas acolo – pînă după ocuparea Parisului (14 iunie) – s-au întîlnit iarăşi foarte des,[10] dar deocamdată nu avem mărturii din această perioadă. Eliade îşi va revedea prietenul abia în iulie 1942, cu ocazia vizitei pe care o face în România.[11] Iar aceasta va fi şi ultima lor întîlnire. În anii războiului, numele lui mai revine o dată în jurnal, la 6 decembrie 1942, cînd Eliade evocă reuniunile grupului lor de prieteni din anii 1932-1933.[12] În această perioadă Vulcănescu e unul dintre cei care îl ajută financiar la publicarea ultimului număr al revistei Zalmoxis.[13]
În primii ani de după război numele lui e menţionat ceva mai des în jurnal. La 15 aprilie 1945, încă în Portugalia, Eliade îşi aminteşte despre discuţiile purtate, în vremea studenţiei, cu Sandu Tudor şi Mircea Vulcănescu, discuţii care au influenţat unele dintre ideile materializate în primul său roman, Isabel şi apele diavolului (1931).[14] La 27 iulie 1946, la Paris, îşi notează mai multe detalii relatate de Cioran în urma întîlnirii lui cu Belu Silber. Printre ele, faptul că acesta l-ar fi „scos” pe Mircea Vulcănescu de două ori din închisoare.[15] Nu e clar la ce se referea lauda unui om al cărui cuvînt îşi pierduse de mult credibilitatea. Vulcănescu fusese arestat şi deţinut o singură dată, între 18 şi 28 mai, pe durata procesului lui Ion Antonescu şi al altor membri ai guvernului său. Peste numai trei zile de la însemnarea din jurnalul lui Eliade, e din nou arestat, preventiv, fără mandat, şi judecat în cel de-al doilea lot al foştilor membri ai guvernului Antonescu. De data aceasta nu va mai ieşi din închisoare. La 17 octombrie, Eliade află că prietenul rămas în ţară a primit o condamnare de opt ani.[16]
La 1 noiembrie 1946, îi vorbeşte unui tînăr român interesat de existenţialismul francez despre grupul Criterion şi despre simetria perfectă (dacă nu de structură, cel puţin de situaţii şi poziţii) care există între cele două mişcări. Referindu-se la Sartre, Simone de Beauvoir, Camus şi ceilalţi, spune: „Exact polimorfia lui Mircea Vulcănescu, a mea, a lui Cioran, Sebastian etc.”[17] La 30 noiembrie 1947, după o seară petrecută acasă la George Enescu, la care îi adusese pe Cioran şi pe Octavian Vuia, gîndurile îl poartă cu nouă ani mai devreme la prînzul de la Mircea Vulcănescu.[18]
De acum încolo, însemnările devin mai rare. În martie 1950 se zvonise că Vulcănescu a murit. Nicolae I. Herescu îi dă detalii lui Virgil Ierunca. Printre altele: „îi căzuseră dinţii din cauza umezelii celulei, a foamei şi a suferinţelor de tot felul”.[19] Citind articolul pe care acesta l-a scris pentru a semnala dispariţia unuia dintre cei mai de seamă filosofi români, Eliade i-a spus: „Totuşi, nu-mi vine să cred că s-a întîmplat aşa.” Cu ocazia următoarei întîlniri, îl evocă din nou şi îi împărtăşeşte că nu poate accepta faptul că Vulcănescu a murit în condiţii atît de dramatice.[20]
La 23 mai 1951 îşi notează în jurnal despre lucrurile făcute în ultimele două săptămîni. Între altele, o serie de lecturi în vederea prefeţei pe care Gheorghe Racoveanu i-o ceruse pentru o nouă antologie din scrierile lui Nae Ionescu (Convorbiri, München, 1951). Printre textele citite se număra şi introducerea scrisă de Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica pentru primul volum al ediţiei operelor maestrului lor (Istoria logicei, Bucureşti, 1941). Efectul acestor lecturi: „M-am trezit deodată atît de trist, atît de singur într-o istorie străină, încît n-am putut face nimic multe zile de-a rîndul.”[21]
Predomină rememorările: Mircea Vulcănescu era şi o parte, una importantă, din viaţa sa. Anii trec, fără ca Eliade să mai aibă alte veşti despre soarta lui. Nu ştim cînd a fost infirmat zvonul din 1950, nici cînd a aflat despre adevărata sa moarte. Familia lui Vulcănescu a primit ştirea după un an sau doi. Între timp, Eliade devine profesor la Universitatea din Chicago. Prin 1957 îl întîlneşte pe Jacques Maritain în casa profesorului John Nef. Amintindu-şi despre Mircea Vulcănescu, ilustrul filosof francez îl întreabă dacă acesta mai trăieşte, dar Eliade nu avea informaţii precise: „Ştiam că e în închisoare şi speram că trăieşte…”.[22] În septembrie 1957, scriindu-şi memoriile, îl evocă din nou. Îşi aminteşte de articolul „Faptul magic”, pe care i-l trimisese de la Colombo pentru proiectata revistă Duh şi slovă.[23] La 7 august 1959 îşi aminteşte „definiţia” lui Dumnezeu atribuită Sfîntului Silvestru, pe care o aflase de la Vulcănescu.[24] La 30 noiembrie, scriind un articol despre Dan Botta, evocă prima întîlnire cu el, în ianuarie 1932, acasă la Vulcănescu.[25] La 8 februarie 1961, cu ocazia unei cine la clubul profesorilor, după o conferinţă la Divinity School din Cambridge, discută cu părintele Georges Florovsky, care şi-i amintea pe Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian.[26] Îl evocă din nou la 30 iunie 1964, în timp ce lucra la cel de-al treilea capitol al volumului Amintiri (Madrid, 1966). În toamna anului 1933, pornind de la o sugestie a lui Unamuno, publicase în Cuvîntul vreo două articole despre „cunoaşterea viscerală”, care i-au impresionat pe Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu.[27]
Abia din 1965 încep să-i parvină noi veşti despre soarta prietenului. Ele ajung prin intermediul unora dintre membrii familiei acestuia, după ce au avut posibilitatea să călătorească în Occident. Una dintre primele ieşiri, cea a Măriucăi Vulcănescu, e înregistrată în jurnal, la 5 ianuarie 1965: „Emil Cioran îmi scrie entuziasmat despre fata lui Mircea Vulcănescu, pe care a întîlnit-o la Paris. A făcut şi ea doi ani de închisoare şi, cu toate acestea, spune Cioran, nu e nici amară, nici rea. «Nous (moi, en tout cas) sommes plus aigris qu’elle.» Ultimul mesagiu al lui Mircea Vulcănescu, testamentul lui spiritual: «Nu trebuie să ne gîndim la răzbunare.» Cioran crede că «les Roumains ont changé en mieux; il est absolument impossible que ces épreuves et ces humiliations, auxquelles personne ne semble avoir échappé, n’aient porté un coup mortel à la frivolité nationale».”[28]
În luna septembrie, la congresul de la Freiburg al Societăţii Academice Române, o reîntîlneşte, după trei decenii, pe prima soţie a lui Vulcănescu, Anina Rădulescu-Pogoneanu (1902-1994), pe care o va revedea apoi cu ocazia sejururilor sale pariziene.[29] În jurnal îşi notează: „Aflu că Mircea a murit doar cîteva luni înainte de liberarea lui (fusese condamnat la 7 sau 8 ani închisoare), de tuberculoză. De fapt, se lăsase să moară de foame. Îşi dădea hrana, cîtă era, celorlalţi din închisoare.”[30]
În toamna anului 1967, la Paris, Ioan Cuşa (1925-1981) îi cere un articol despre Mircea Vulcănescu pentru revista Prodromos. Întors la Chicago, în luna noiembrie redactează un text memorabil cu titlul „Trepte pentru Mircea Vulcănescu”. Regreta totuşi că nu a putut scrie mai mult despre prietenul său. În jurnal şi-a notat următoarele: „Dar cum aş fi putut ‘prezenta’ pe Mircea Vulcănescu în 10-15 pagini? Şi-mi dau seama de un lucru: despre el, ca şi despre Dinu Noica, Nae Ionescu, [Gheorghe] Racoveanu, Mihail Sebastian şi alţii nu se poate scrie bine decît scriind despre întreaga ‘generaţie’ sau ‘momentul istoric’ 1928-1945.”[31] Articolul a apărut în numărul din martie 1968 al Prodromosului,[32] număr în care erau publicaţi pentru prima dată, pe lîngă scriitori din exil, un număr de importanţi scriitori din ţară: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Constantin Noica, Nicolae Manolescu, Dumitru Ţepeneag, Ion Alexandru, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Matei Călinescu şi Ion Negoiţescu. Probabil şi datorită acestui lucru, numărul cu articolul lui Eliade a fost destul de bine cunoscut în România.
La 29 august 1970 o revede, tot după treizeci de ani, pe Sorana Ţopa (1898-1986). Cu această ocazie discută cu Cioran, plin de entuziasm, despre Mircea Vulcănescu, Sorin Pavel, Constantin Noica şi despre ceilalţi membri ai generaţiei.[33] La 28 aprilie 1973, aflînd de moartea lui Jacques Maritain, rememorează prima întîlnire cu el, în 1957, şi interesul său pentru soarta lui Vulcănescu.[34] De la începutul anilor ’70, cu sănătatea şubrezită şi proiectele neterminate, Eliade îşi ţine jurnalul cu mai puţină grijă. Nu mai aflăm despre prietenul mort decît în 1984, cu ocazia şedinţei inaugurale a Centrului Român de Cercetări din Paris, prezidat acum de Cicerone Poghirc. Virgil Ierunca citeşte o comunicare despre Vulcănescu pe care Eliade o găseşte „pur şi simplu admirabilă”. Ar fi vrut să adauge doar „acele cîteva cuvinte – ultimele lui cuvinte – pe care Mircea V[ulcănescu] ni le-a transmis nouă, celor din Occident: «Să nu ne răzbunaţi!!!…».”[35] Cuvintele cu care încheiase articolul din 1967.
Şi corespondenţa – cunoscută însă într-o proporţie redusă – reactualizează periodic imaginea lui Mircea Vulcănescu. În special după destinderea politică din 1965 şi eliberarea deţinuţilor politici. Unul dintre foştii studenţi ai lui Eliade, Teodor Ionescu (1915-1998), care îi scrie în 1968, îi pomeneşte despre notiţele de la cursul de etică al lui Vulcănescu, pe care le păstrase.[36] În toamna aceluiaşi an, Nicolae Mărgineanu (1905-1980), ieşit de cîţiva ani din închisoare, îi trimite un articol despre Vulcănescu pentru a-l transmite profesorului Keith Hitchins.[37] În 1973, Eliade îi recomandă lui Ion Halmaghi (1918-2009) traducerea în engleză a unuia dintre studiile lui Vulcănescu şi propune publicarea în engleză a articolului pe care i-l consacrase cu şase ani mai devreme.[38]
Una dintre fiicele prietenului mort, Elisabeta-Alexandra, cunoscută ca Sandra de Hillerin (n. 1931), stabilită din 1969 în Franţa, îi scrie la 5 octombrie 1974 cerîndu-i sprijinul (dar nu pentru ea însăşi) „în amintirea prieteniei ce vă lega de tata”.[39] Citise articolul din Prodromos şi îl considera o evocare „aproape evlavioasă”.[40] O va întîlni şi pe ea în vacanţele pariziene, la cenaclul lui Leonid Mămăligă-Arcade. Cîndva în anii 1981-1982, Ecaterina Cleynen-Serghiev (n. 1938) îi telefonează pentru a-l ruga să dateze o scrisoare pe care i-o expediase lui Vulcănescu din sanatoriul Moroieni.[41] Ulterior i-a trimis o fotocopie, care se păstrează în arhivă.[42]
Cele mai interesante sînt scrisorile pe care le primeşte în anii 1978-1982 de la Anina Rădulescu-Pogoneanu, Mihaela-Zoe Vulcănescu (1902-1989), sora lui Mircea, şi Zaharia Balinca (1914-1988), fostul său student – scrisori pe care le publicăm în addenda.[43] Numai prima dintre ele a mai fost editată, însă incomplet, amalgamat şi necorespunzător.[44] Ea a fost citită şi remarcată deja de Adriana Berger, în martie 1984, cînd punea în ordine şi cataloga arhiva lui Eliade. I-a scris imediat acestuia, promiţînd să i-o citească a doua zi: „Scrisoarea este fabuloasă. Numai despre această scrisoare se poate scrie o carte.”[45]
Această scrisoare a Mihaelei Vulcănescu, trimisă în septembrie 1978 este o reacţie tîrzie (după ce îi aflase adresa dintr-o carte a lui Adrian Marino) la articolul „Trepte pentru Mircea Vulcănescu”.[46] Ea aduce mai multe date biografice despre fratele ei şi ilustrează trista soartă a familiei după arestarea lui. Unul dintre cele mai interesante episoade relatate aici este accidentul din 14 mai 1922, întîmplat cu ocazia excursiei unui grup de membri ai A.S.C.R. (Asociaţia Studenţilor Creştini din România) la Mănăstirea Pasărea.[47] Printre ei se numărau Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, şi Stelian Mateescu, care, peste şase ani, împreună cu mai vîrstnicul Sandu Tudor şi mai tînărul Eliade, vor constitui grupul „Duh şi Slovă”, plănuind să publice o revistă de studii religioase. În timp ce traversau lacul pentru a ajunge la mănăstire, barca s-a răsturnat. Vulcănescu, singurul care ştia să înoate, i-a salvat pe patru dintre prietenii şi colegii săi. Fiul şi fiica lui Constantin G. Ionescu „Barbarossa” au rămas agăţaţi în stuful de sub apă. Cu riscul propriei vieţi, Vulcănescu a încercat să o elibereze pe fată, însă totul a fost în zadar. Această tragică întîmplare explică nu doar „geneza reconvertirii” lui Vulcănescu, după ce, la 13 ani, lecţiile de darwinism din liceu îl făcuseră ateu. Ci şi sfîrşitul său, peste treizeci de ani, cînd, pentru a salva viaţa unui tînăr din închisoarea de la Aiud, şi-a nesocotit sănătatea, provocîndu-şi astfel moartea.
Spre capătul aceluiaşi an primeşte scrisoarea Aninei Rădulescu-Pogoneanu, pe care o reîntîlnise deja.[48] Aceasta venea în urma lecturii cărţii de convorbiri L’épreuve du Labyrinthe (1978), în care Eliade îl pomenise şi pe Vulcănescu.[49]
În schimb, Zaharia Balinca îi scrie tot ca reacţie la articolul din Prodromos şi i se adresează ca „celui mai drag prieten al lui Mircea Vulcănescu”. (Dintre cele trei scrisori pe care i le trimite în 1981, la adrese incomplete, doar două ajung la destinaţie.)[50] Scrisorile sale veneau însă după publicarea primului volum al memoriilor şi al celui de-al doilea volum din Fragments d’un journal, în care – aşa cum aflase – Eliade îl pomenea şi pe vechiul său prieten. Asemenea lui Teodor Ionescu, cu care fusese probabil coleg, Balinca a urmat, pe lîngă cursurile maestrului comun, Nae Ionescu, atît seminariile lui Eliade cît şi pe cele ale lui Vulcănescu. Începînd din martie 1977, la recomandarea lui C-tin Noica, el se străduia să clasifice manuscrisele vulcănesciene – păstrate cu pioşenie de soţia lui, Mărgărita – în vederea alcătuirii unei bibliografii şi a publicării lor. Îşi propunea să ducă la sfîrşit această misiune în următorii trei ani, însă avea nevoie de un ajutor mai tînăr şi mai bine pregătit. Acest ajutor va veni, peste puţin timp, în persoana lui Marin Diaconu. Se gîndea şi la o biografie dar, ştia că „despre opera lui Mircea Vulcănescu va trebui să scrie un alt Mircea Vulcănescu.”[51]
Cea de-a treia scrisoare a lui Balinca, aşternută ritualic în noaptea de 1 ianuarie 1982, îi comunică faptul că, printre manuscrisele de tinereţe ale lui Vulcănescu, găsise şi un text intitulat „Răfuială cu Mircea Eliade”.[52] Obiectul juvenilei răfuieli îi răspunde la această din urmă epistolă. Dl. Marin Diaconu, care a văzut-o, ne-a comunicat că era una dintre acele „circulare” dactilografiate, în care bătrînul profesor de la Chicago se scuza că, bolnav fiind şi lipsit de timp, nu poate să se ocupe de alte chestiuni pe lîngă cele în care se află deja angajat. La final adăugase, cu propria-i mînă, cîteva rînduri. Era, într-adevăr, prea tîrziu pentru a obţine o consiliere din partea lui Eliade în privinţa realizării ediţiei. Foarte probabil, altfel s-ar fi întîmplat dacă îi scria în 1977 sau mai devreme.
Peste puţin timp, la 20 aprilie 1982, revine şi Mihaela Vulcănescu în legătură cu tipărirea primului volum al memoriilor lui Eliade.[53] Ea îi dă ştire despre faptul că, de curînd, diverse reviste, precumVatra, Familia, Ramuri şi Flacăra, au început să publice unele dintre lucrările fratelui ei. Alte texte vor apărea în următorii ani. Dar ediţia de opere despre care îi scria Balinca va trebui să mai aştepte.
Conform mărturiilor lui Marin Diaconu, dna Mărgărita Vulcănescu a refuzat propunerea unei ediţii de scrieri diverse, considerate publicabile în acei ani. În toamna anului 1985, Editura Eminescu, aflată atunci sub conducerea lui Valeriu Rîpeanu, a acceptat publicarea în colecţia „Biblioteca de filosofie a culturii” a unui amplu volum tematic (de circa 800 de pagini), intitulat Dimensiunea românească a existenţei. Trebuia sa fie începutul ediţiei integrale a scrierilor lui Vulcănescu. Realizat de Balinca şi Diaconu, a fost definitivat în mai 1989, după moartea celui dintîi. În urma căderii comunismului, a fost amplificat pînă în martie 1990, ajungînd la 1200 de pagini. Însă, din motive economice, editura l-a tipărit abia între anii 1992 şi 1996, în trei volume mai mici.[54] În acest din urmă an, într-un număr special al revistei Manuscriptum, a apărut şi introducerea lucrării biografice consacrată de Balinca lui Vulcănescu.[55] Celelalte scrieri ale lui au văzut tiparul, treptat, în numeroase volume, sub devotata îngrijire a lui Marin Diaconu, responsabil şi al unei ediţii de opere complete, din care sînt disponibile deocamdată primele două volume (în colecţia „Opere fundamentale”).
Mai mult sau mai puţin mărunte, ocazionale sau nu, aceste date din arhiva lui Mircea Eliade au o valoare documentară ce va putea fi fructificată pe de-a-ntregul prin integrare cu datele provenind din alte surse, atunci cînd toate vor fi cercetate şi publicate. Ele au însă şi o intrinsecă valoare umană, ce poate fi apreciată imediat şi în mod independent. Să luăm un singur „amănunt”.
Faptul că, după trei decenii, Jacques Maritain şi Georges Florovsky îşi aminteau de studentul de douăzeci de ani care îi frecventase în Parisul interbelic dovedeşte puternica impresie pe care acesta o făcuse asupra a două dintre cele mai distinse minţi ale filosofiei religioase din acea vreme. Însă el este mai mult decît o recunoaştere directă a valorii sale intelectuale şi spirituale. În mod indirect, reprezintă o condamnare a călăilor care l-au urît într-atît încît i-au dorit şi cauzat moartea. Un blam al cioclilor care, după ce i-au ascuns trupul, au făcut tot ce-au putut pentru a-i şterge din existenţă şi opera şi amintirea. A acelor homunculi a căror gîndire estropiată îi împiedică să înţeleagă că oamenii deplini, cu cît sînt mai loviţi şi prigoniţi, cu atît se înalţă mai mult şi se întorc mai întăriţi.
Dar se întorc nu spre a-şi îngropa călăii („Să nu ne răzbunaţi!”) – nici măcar în propria lor ruşine, lucru necesar şi util pedagogic –, ci pentru a-i înarma spiritual pe fraţii lor asaltaţi de potrivnici. Căci boala care creează călăi nu piere odată cu ei. Nici gîndirea de lemn nu piere, ci doar se transformă. Celor de azi le este servită în diverse prefabricate, multicolore şi strategic intitulate, care înşeală ochiul şi mintea mai bine decît versiunile ei monocrome şi cu numele la vedere.
Liviu Bordaş – Mărturii despre Mircea Vulcănescu din arhiva lui Mircea Eliade (I) / Convorbiri Literare, Iaşi, Nr. 8, August 2016
Abrevieri
M.E.P. Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library
Corespondenţă M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, vol. I-III, ed. de M. Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1999, 2004, 2004.
Jurnal M. Eliade, Jurnal (1941-1985), vol. I-II, ed. de M. Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Jurnal portughez M. Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol. I-II, ed. de S. Alexandrescu, Humanitas, Bucureşti, 2006.
Memorii M. Eliade, Memorii, ed. de M. Handoca, Humanitas, Bucureşti, 2004.
Scrisori primite Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. I-V, ed. de M. Handoca, Minerva, Bucureşti, 1993, 1999; F.N.C.S.A., Bucureşti, 2003; Criterion, Bucureşti, 2006, 2007.
[1] M. Eliade, „Mircea Vulcănescu”, Vremea (Bucureşti), VIII, nr. 376, 17 februarie 1935, p. 8.
[2] Articolul a fost scris cu cîţiva ani în urmă, pentru un proiect care nu s-a mai materializat. De atunci s-au făcut noi paşi importanţi în descoperirea lui Vulcănescu, dar afirmaţia rămîne – şi va mai rămîne încă – valabilă.
[3] A se vedea, cu precădere, Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade. Romanian roots, vol. I-II, East European Monographs, Boulder / Columbia University Press, New York, 1988; versiune revăzută în limba română: Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade, vol. I-II, trad. de V. Stănescu şi M. Gligor ş.a., Criterion, Bucureşti, 2004; Florin Ţurcanu, Mircea Eliade, le prisonnier de l’histoire, La Découverte, Paris, 2003; versiune revăzută în limba română: Mircea Eliade, prizonierul istoriei, trad. de M. Anghel şi D. Dodu, Humanitas, Bucureşti, 2007; Mircea Handoca, Mircea Eliade şi contemporanii săi, Lider, Bucureşti, 2009, p. 37-44.
[4] Corespondenţă III: 240-248; Scrisori primite V: 102-105. Scrisorile lui Vulcănescu au fost publicate după „originale” primite de la Măriuca Vulcănescu. Nu ştim cum au ajuns acolo din arhiva lui Eliade şi nici unde se află restul lor. Dintre dedicaţii se cunoaşte doar una din 24 decembrie 1934, pe volumulOceanografie (1934): „Lui Mircea Vulcănescu, pentru care orice dedicaţie pe o astfel de carte ar fi zadarnică, odată cu dragostea lui Mircea Eliade, Moş Ajun 1934”. M. Handoca, „Autografe. Mircea Eliade” (VII), Panoramic Radio-TV (Bucureşti), I, nr. 38, 24-30 septembrie 1990.
[5] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.3, f. 432 (30 noiembrie 1947). Din ediţia jurnalului soţiei lui Vulcănescu lipsesc însemnări din ultimele luni ale anului 1938. Mărgărita Ioana Vulcănescu, Memorii – jurnal, vol. I, ed. de Măriuca Vulcănescu, Vitruviu, Bucureşti, 2013.
[6] Mărgărita I. Vulcănescu (1897-1987) şi-a însemnat în jurnal unele dintre întîlnirile la care a participat şi ea. Ibidem, p. 333, 353, 359, 362, 363, 397, 436 (25 februarie, 5 iunie, 19 iunie, 22 iunie, 22 octombrie 1939, 10 martie 1940).
[7] Ibidem, p. 438 (15 martie 1940).
[8] Ibidem, p. 439 (17 martie 1940).
[9] Ibidem, p. 447, 449. Această însemnare clarifică data plecării lui Eliade la Londra care era pînă acum subiect al calculelor aproximative. Cea mai bună aproximare la care am ajuns anterior a fost 19 aprilie.
[10] Memorii, p. 333.
[11] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.7, f. 64; publicat în Jurnal portughez I, p. 132-133. Cf. Memorii, p. 385.
[12] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.7, f. 105; publicat în Jurnal portughez I, p. 157.
[13] Scrisori către C-tin Noica din 22 februarie şi 20 mai 1943; Corespondenţă II, p. 358, 362.
[14] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.9, f. 381; publicat în Jurnal portughez I, p. 355.
[15] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.1, f. 116.
[16] Ibidem, M.E.P. 15.2, f. 189. Condamnarea fusese pronunţată la 9 octombrie.
[17] Ibidem, ff. 213-214. În Fragments d’un journal însemnarea este revăzută şi reformulată, iar această propoziţie lipseşte. V. Jurnal I, p. 93-94.
[18] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.3, f. 432.
[19] Virgil Ierunca, Trecut-au anii… Fragmente de jurnal. Întîmpinări şi accente. Scrisori nepierdute, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 120 (29 martie 1950).
[20] Ibidem, p. 127-128 (însemnare de jurnal din 25 aprilie 1950, data celei de-a doua întîlniri).
[21] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.4, f. 707.
[22] Rememorează acest episod la 28 aprilie 1973. M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 26.2; publicat în Jurnal II, p. 104.
[23] M. Eliade, Jurnal I, p. 288. În caietele de jurnal (între caietul 14 şi 15) există o lipsă de doi ani, între august 1955 şi iulie 1958 (rezumată pe prima pagină a caietului 15). În jurnalul publicat, Eliade a introdus în acest interval un „Carnet de vară” (Caiete de dor, Paris, nr. 13, 1960, p. 19-33) din perioada iunie-septembrie 1957, al cărui manuscris nu se păstrează în arhivă.
[24] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.6, f. 1022; publicat în Jurnal I, p. 320.
[25] Ibidem, M.E.P. 15.7, f. 1115.
[26] Ibidem, M.E.P. 15.9, f. 1524.
[27] Ibidem, M.E.P. 16.5, f. 2485. E vorba, de fapt, despre un singur articol, publicat la începutul anului 1934; „Cultură viscerală”, Cuvîntul (Bucureşti), XI, nr. 3119, 1 ianuarie 1934, p. 1.
[28] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 16.6, ff. 2649-2650 (5 ianuarie 1965). La 23 aprilie 1965 îi scrie şi Mihail Rinea, recent scăpat din ţară, că Vulcănescu „nu mai este”. Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, culegere de texte de L. Bordaş, ediţie îngrijită de M. Gligor şi L. Bordaş, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, p. 73.
[29] Jurnalul o înregistrează cu ocazia unei reuniuni acasă la Eliade, la 23 septembrie 1968. M. Eliade,Jurnal, M.E.P. 17.2, f. 3613.
[30] Ibidem, M.E.P. 16.8, f. 2891 (6 septembrie 1965).
[31] Ibidem, M.E.P. 16.10, f. 3373 (7 decembrie 1967).
[32] M. Eliade, „Trepte pentru Mircea Vulcănescu”, Prodromos. Foaie de gînd şi apropiere creştină(Freiburg-Paris), nr. 8-9, martie 1968, p. 15-16; republicat cu titlul „Trei trepte pentru Mircea Vulcănescu”, în Ethos (Paris), nr. 4, 1983, p. 105-109 şi – cu titlul iniţial – în: M. Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ed. de M. Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 251-256. Manuscrisul se păstrează în M.E.P. 49.1. În numărul 5 (iunie 1966) al revistei Prodromos, Horia Stamatu publicase articolul „Mircea Vulcănescu şi generaţia lui”, iar în numărul 6 (februarie 1967) apăruseră textul conferinţei lui Vulcănescu, „Creştinul în lumea modernă”, cu un cuvînt înainte de Andrei Scrima, şi piesa „Vicleim”. Articolul lui Eliade e precedat de partea a doua a conferinţei „Creştinul în lumea modernă”.
[33] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.5, f. 3981; publicat în Jurnal II, p. 32.
[34] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 26.2; publicat în Jurnal II, p. 104.
[35] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 28.7; publicat în Jurnal II, p. 477 (12 octombrie 1984).
[36] Scrisori primite V, p. 423 (15 martie 1968).
[37] Corespondenţă II, p. 238 (răspunsul lui Eliade din 18 septembrie 1968).
[38] Scrisoare din 26 aprilie 1973, de la Ion Halmaghi; Scrisori primite V, p. 393.
[39] M.E.P. 71.6. Îi scrie pentru a susţine scrisoarea Simonei Odobescu (1927-1993) care-l ruga pe Eliade să-l ajute pe fiul ei, Şerban Greceanu, să-şi desăvîrşească studiile matematice în Occident, în cazul în care va reuşi să iasă din ţară; M.E.P. 71.7.
[40] Sandra de Hillerin-Vulcănescu, „Nu e uşor…”, Viaţa românească (Bucureşti), XCIX, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2004, p. 152-153 (152).
[41] Lucru menţionat în scrisoarea ei din 16 ianuarie 1983; M.E.P. 72.9.
[42] M.E.P. 104.9. Scrisoare din 13 noiembrie [1938], în care îi cerea ajutorul în chestiunea anulării unei „publicaţii de vînzare” a bunurilor sale pentru motivul că nu-şi plătise impozitul literar lunar în perioada cînd era închis. Publicată de M. Handoca – care ia cunoştinţă de ea în 1985; Scrisori primite II, p. 189 (30 septembrie 1985) – în Corespondenţă III, p. 246-247.
[43] Cu excepţia unei felicitări de Crăciun (1978) de la Anina Rădulescu-Pogoneanu, care cuprinde textul unei colinzi; M.E.P. 72.3.
[44] Scrisori primite V, p. 94-101 (după o fotocopie furnizată de Mac Linscott Ricketts).
[45] Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, vol. I, op. cit., p. 350. Neînţelegînd însă referirea finală la jurnal (al Mihaelei Vulcănescu), ea îşi exprimă dorinţa de a procura jurnalul lui Mircea Vulcănescu.
[46] M.E.P. 70.2; publicată în Addenda (nr. 1).
[47] V. şi relatarea anterioară (1970) a Mihaelei Vulcănescu, „…a fost omul timpului său…”,Manuscriptum (Bucureşti), nr. 1-2, 1996, p. 244-252 (250). De asemenea, relatarea Mărgăritei Ioana Vulcănescu, în: Zoltán Rostás, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, Polirom, Iaşi, 2002, p. 77-114.
[48] M.E.P. 72.3 (16 decembrie 1978); publicată în Addenda (nr. 2).
[49] „un reprezentant al politicii liberale de centru, ca s-o numim aşa, cunoscut totodată ca economist, filosof şi teolog”. M. Eliade, Încercarea labirintului, trad. de Doina Cornea, Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 69.
[50] M.E.P. 72.7 (9 martie, 6 octombrie 1981); publicate în Addenda (nr. 3, 4).
[51] Conform lui Marin Diaconu, „a adunat un imens material şi a apucat să redacteze doar introducerea”. M. Diaconu, „Mircea Vulcănescu în conştiinţa contemporanilor săi şi a celor de azi”, Viaţa românească (Bucureşti), XCXIX, nr. 1-2, 2004, p. 159-162 (162).
[52] M.E.P. 72.8; publicată în Addenda (nr. 5).
[53] M.E.P. 72.8; publicată în Addenda (nr. 6).
[54] M. Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, vol. I-III, ed. de Marin Diaconu şi Zaharia Balinca, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1992, 1995, 1996. Istoria cărţii, relatată de Marin Diaconu în nota editorială a fost reluată, cu noi detalii, în alte note editoriale. A se vedea, printre altele, cea din volumulSpre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Compania, Bucureşti, 2009, p. 14-17.
[55] Manuscriptum (Bucureşti), XXVII, nr. 1-2, 1996, p. 8-12. V. şi M. Diaconu, „Comoara din cele două lăzi…”, ibidem, p. 314-315.
Preluare: MĂRTURISITORII
